Mulți parte dintre ei, după Unire, şi-au continuat activitatea în Basarabia ca membri ai corpului didactic în învățământul primar şi secundar, majoritatea participând şi la cursurile pedagogice din vara anilor 1917-1918. Acestora le aparține meritul înclinării învățătorilor basarabeni către studierea limbii şi literaturii române, istoriei, geografiei, constituind astfel „nucleul de organizare şi activitate a școlii naționale”.
În conformitate cu decizia adoptată de către autoritățile de la Bucureşti, au fost trimiși în Basarabia 150 de învățători, însă situația multora dintre ei nu era chiar atât de bună. Ei se confruntau cu diferite probleme de ordin social, familial, de trai, precum şi de ostilitatea din partea unora dintre învățătorii locali. La aceste probleme s-a adăugat decizia Ministerului Instrucțiunilor Publice (MIP) de a-i rechema pe învățătorii care nu aveau titlul de instituitor. În legătură cu această problemă, în ședința de la 16 martie 1921, deputatul Petre Haneș a făcut următoarea comunicare în Parlamentul României: „În Basarabia se găsesc astăzi, atât în învățământul primar urban, cât şi în cel rural, un însemnat număr de învățători din vechiul Regat, stabiliți acolo în interesul cultural şi didactic încă din anul 1917. Ei au fost utilizați mai ales acolo unde se găseau mai greu învățătorii localnici pentru predarea limbii române, adică la orașe. Timp de trei ani, ei au muncit pe ogorul culturii românești din Basarabia. Însă ministerul dă un ordin prin care consideră nule toate transferările celor care n-au titlul de instituitor. Dar ce să facă acești învățători? Să se înapoieze la vetrele lor? Locurile lor cele vechi, din Regat, sunt ocupate de alții. În cazul acesta, mulți dintre ei, ar fi împinși să-şi lese meseria şi aceasta ar fi o mare primejdie, mai ales pentru timpurile actuale când învățământul are nevoie de încă 20 mii de învățători. De aceea, ne adresăm Dlui ministru şi-l rugăm ca, în interesul general al răspândirii culturii românești în Basarabia, să cruțe învățământul de o perturbare primejdioasă şi să-i lase la locurile lor pe toți învățătorii din Basarabia, duși acolo de dragul ideii naționale”
Misiunea acestor intelectuali a fost destul de însemnată, mai ales când s-a pus problema depunerii jurământului de către vechii învățători din Basarabia. Refuzul acestora de a depune jurământul de credință regelui ca semn de loialitate față de Statul Român a determinat eliberarea lor din serviciu, locurile vacante fiind completate în mare parte cu învățători din Vechiul Regat. Refuzul unor profesori de a depune jurământul era caracteristic centrelor urbane ale Basarabiei, care, în majoritate, erau rusificate.
La 24 iulie 1918, Departamentul Instrucțiuni Publice (DIP), instituție responsabilă de învățământ în Basarabia, a expediat o circulară tuturor instituțiilor de învățământ din provincie, în care se cerea cadrelor didactice în cel mai scurt timp să depună jurământul de credință. În urma măsurilor întreprinse de către autoritățile locale, majoritatea învățătorilor, mai ales din zonele rurale, s-au conformat acestei decizii, însă erau şi din cei care au refuzat să depună jurământul, chiar dacă erau vorbitori de limbă română. Spre exemplu, într-un raport către DIP, directorul Liceului de Băieți „Al. Donici” scria următoarele: „Am onoare a vă înainta tabloul separat al profesorilor ce nu au depus jurământul până la 1 iulie 1919: n-au depus jurământul moldoveni – 3; ruși – 8; ucraineni – 1; nemți – 2; cehi – 1 şi o franțuzoaică”.
Procesul de depunere a jurământului decurgea anevoios, mai ales în orașele Basarabiei şi, în special, în județele Ismail şi Cetatea Albă. În județul Cetatea Albă, din cei 400 de învățători, au depus jurământul doar 30. În această conjunctură, rolul principal în asigurarea procesului de instruire l-au jucat profesorii şi învățătorii români veniți din alte regiuni ale țării. Datorită acestui fapt, eficacitatea instruirii a sporit considerabil. Cursurile de vară ale învățătorilor din 1919-1920 şi-au schimbat caracterul, având o finalitate determinantă pentru diferite categorii de învățători. Astfel, prima treaptă de instruire a învățătorilor o alcătuiau cursurile de o lună de zile. Acestea includeau profesorii care urmaseră deja cursurile. A doua treaptă o constituiau cursurile de două luni pentru învățătorii cu câteva clase secundare. După terminarea acestora, ei completau rândurile corpului didactic în calitate de suplinitori.
În vara anului 1920, instruirea cadrelor didactice la cursurile pedagogice a cuprins toate județele Basarabiei. Cursurile din Chișinău au fost frecventate în total de 356 de învățători din județele Chișinău, Tighina şi Orhei. La Cetatea Albă – de 300 de învățători din județele Cetatea Albă şi Ismail; la Edineţ – de 251 învățători din județele Hotin, Soroca şi Bălți. În total, au frecventat cursurile de vară 917 învățători de la toate școlile primare din Basarabia. Importanța acestor cursuri a fost deosebit de mare în organizarea procesului de instruire a învățătorilor de limba română. În urma lor a fost depășită starea de înstrăinare la care erau supuși basarabenii în perioada țaristă. Studierea gramaticii limbii române, a literaturii şi istoriei neamului, a geografiei le-a oferit posibilitatea cadrelor didactice să se adapteze la cerințele din școala românească şi să asigure instruirea copiilor în conformitate cu programele analitice aprobate de Minister.
Încheierea procesului de naționalizare a învățământului primar şi secundar în Basarabia a fost constatat încă la 1921 de către Comisia de Unificare pentru Basarabia, care, în darea de seamă din 13 octombrie a aceluiași an, a relatat următoarele: „Școlile primare sunt complet unificate: programa, administrarea şi controlul lor fiind făcut după legile şi regulamentele din Vechiul Regat. Limba de predare este cea românească în școlile românești şi a naționalității respective în școlile primare ale naționalității respective în școlile primare ale minorităților etnice. Școlile de băieți şi fete din Chișinău şi din Soroca sunt complet românizate, iar cea de băieți din Cetatea Albă – în parte; dar merge spre românizare”.
Constantin Angelescu, ministrul Instrucțiunilor Publice, a fost „principalul legiuitor postbelic al școlii românești”, acesta deținând calitatea de ministru mai bine de un deceniu (1919, 1922-1926, 1927-1928, 1933-1937). În zilele de 9-11 mai 1922, ministrul Angelescu, în comun cu autoritățile școlare locale, a întreprins o vizită de inspecție a şcolilor din orașul Chișinău şi împrejurimile acestuia. În seara zilei de 10 mai, Const. Angelescu a avut o întrevedere cu membrii corpului didactic din Chișinău. În cuvântarea sa, el a menționat că „s-au făcut mari progrese pe terenul naționalizării şcolilor” şi a constatat că „elevii de diferite naționalități evrei, ruși, bulgari, ș.a. și-au însușit în scurt timp limba română, lucru care dovedește muncă şi silință şi din partea corpului didactic, şi din partea elevilor”. Astfel, în cele patru licee din Chișinău, Angelescu a constatat că elevii vorbesc şi scriu românește, iar cursurile li se predau toate în limba română în afară de liceul de stat evreiesc, în care „până acum, cursurile nu s-au predat în limba română şi unde elevii nu sunt destul de familiarizați cu limba românească”. Odată cu începerea noului an școlar, administrația a fost obligată ca toți elevii acestui liceu să urmeze cursurile în limba română.
În privința celor două școli normale, ministrul Instrucțiunii Publice a remarcat că rezultatele sunt mai mult decât satisfăcătoare, dar releva faptul că în comparație cu cele patru licee, care sunt instalate în adevărate palate, școlile normale – de unde vor ieși învățători chemați să răspândească cultura în pătura țărănimii „funcționează în clădiri absolut improprii învățământului şi sănătății școlarilor”. Cu referire la învățământul primar, Angelescu a constatat progrese atât în școlile de stat românești, cât şi cele ale minorităților, care „vorbesc românește”, însă deoarece „populația românească din Chișinău ocupă mai mult periferia orașului, clădirile școlilor primare române sunt cu mult mai inferioare clădirilor ocupate de școlile rusești din centrul orașului”.
În rezultatul vizitei, ministru conchidea că numărul școlilor primare rusești este cu mult mai mare decât populația rusească din Chișinău şi că trebuie de luat măsuri ca instruirea să nu se mai facă în limba rusă „în nici una din școlile primare sau secundare . Este de nepermis ca evreii şi celelalte minorități, care sunt cetățeni români, să urmeze cursurile în rusește în loc de a le urma în limba țării, pe care trebuie să o cunoască chiar în interesul lor propriu”.
Frecvența destul de slabă a elevilor la școală era una din marile probleme ale învățământului din Basarabia. Cauzele care făceau ca acest fenomen, în special în mediul rural, erau diverse: 1. Starea materială precară a majorității țăranilor. Mulți părinți nu aveau cu ce să-şi îmbrace şi să-şi încalțe copiii, îndeosebi iarna; 2. Părinții trebuiau să procure din banii lor rechizite școlare şi cărți. Mulți nu aveau această posibilitate; 3 Până la 1921, nu a fost adoptată obligativitatea învățământului. În consecință, părinții nu erau sancționați de autoritățile publice. În octombrie 1918, învățătoarea Eudochia Modval din comuna Tuzova de Sus relata următoarele: „Sătenii din această comună nu vor să-şi trimită copiii la școală pe motiv ba că nu au îmbrăcăminte, încălțăminte etc., ba că în timpul acesta nu le trebuie școală. Așa că, deși școala e deschisă de la 25 octombrie, ea este goală”. Unele școli găseau soluții originale pentru a atrage copii. Spre exemplu, Școala nr. 20 din Chișinău, a oferit îmbrăcăminte, cărți şi alimentație la cantinele școlare elevilor săraci. Administrația școlii, cu participarea nemijlocită a comitetului școlar, a organizat la 5 februarie 1922 în localul școlii o serbare cu scop cultural-filantropic pentru ajutorarea elevilor săraci, care a putut aduce un beneficiu net de 5 014 lei. Din această sumă donată s-a procurat stofă pentru confecționarea a 9 costume, 12 perechi de ghete; restul sumei a fost distribuit cantinei școlare. Drept rezultat, această școală şi-a câștigat un nume bun, având în acel an 147 de elevi față de 64 în anii precedenți.
Legea învățământului primar din 1924, care a suportat modificări și completări neesențiale pe tot parcursul perioadei interbelice, a rezolvat mai multe probleme ale învățământului românesc: definea şi distingea învățământul primar al statului de cel particular şi determină rolul statului în conducerea generală a învățământului; introducea o programă unică în toate școlile publice şi particulare, dar cel mai important, fixa obligativitatea învățământului de la vârsta de 5 până la 16 ani, prin aplicarea unor sancțiuni foarte dure reprezentanților legali ai copiilor.
Mulțumiri Dnului Vasile Crețu pentru teza de doctorat „Evoluția învățământului primar și secundar în Basarabia în anii 1918-1940”, folosită pentru elaborarea articolului.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.
