Am încercat în mai multe rânduri să prezentăm realitățile din perioada anilor 1917-1918 și dincolo de capitala provinciei Chișinău, oferind perspective nuanțate asupra situației din alte regiuni și orașe ale Basarabiei. În cele ce urmează, dorim să vă prezentăm Benderul de altă dată, prin prisma unui interviu cu maiorul Eugen Adamovici, realizat de poetul și gazetarul bănățean Cassian R. Munteanu și publicat în ziarul „Sfatul Țării” din 15/28 august 1918.
Eugen Adamovici a fost un militar român, notar public, aviator, profesor și om politic născut la 11 iunie 1876, în comuna Lipcani, județul Hotin (actualmente raionul Briceni – n.a.). În 1893 s-a refugiat în România, unde a absolvit Școala de Ofițeri de Infanterie și Cavalerie București, fiind avansat la gradul de sublocotenent în 1901. În 1910 face parte din misiunea militară română trimisă de regele Carol I la țarul Nicolae al II-lea. În 1912 obține brevetul de pilot și e numit profesor la Școala de Aviație București.
În intervalul 1905-1913 acesta menține legătura cu sora sa, Adela Adamovici, învățătoare la Telenești, Verejeni și Saharna, în județul Orhei. Îi trimite multe cărți didactice și literare primite de la Casa Școalelor, prin intervenția lui Spiru Haret și a mareșalului Averescu. În 1913, legătura este descoperită de colonelul rus de jandarmi Nordberg, ceea ce are ca urmare destituirea și deportarea Adelei Adamovici.
În 1913, Adamovici lua parte la cel de-al Doilea Război Balcanic, iar în Primul Război Mondial este comandantul Corpului de aviație (R.G.A.). În 1918 revine în Basarabia, unde îndeplinește funcțiile de prefect de Tighina (Bender) și Cetatea Albă și Director de interne. După Unirea Basarabiei cu România este ales deputat în mai multe rânduri; a fost autorul mai multor lucrări militare, tratate de religie și filosofie; a fost decorat cu Virtutea Aeronautică (furagieră), Coroana României în grad de Comandor și Steaua României în grad de Ofițer. La momentul interviului fusese de curând numit prefect al județului Bender (Tighina).
Raționamentul acestui interviu ni-l descoperă chiar gazetarul Cassian R. Munteanu, care consemnează: „În Basarabia, ca și în România, se comite aceeași greșeală când se concentrează toată atenția asupra capitalei, a Chișinăului. Provincia basarabeană, pentru cei mai mulți, este necunoscută. Și, de fapt, aci se muncește mult, dar și modest și tăcut. De aici pornește românizarea adevărată, care va cuprinde și centru rusificat. Să nu ne mire că trebuie să vorbim de românizare într-o provincie românească. Basarabeanul, care și acum ezită între numirea de moldovan și român, în cursul vremilor doar limba strămoșească și-a mai conservat-o în mod instinctiv; încolo se împăcase cu legea și administrația rusească. Am ținut să vorbesc cu dl. maior Adamovici, prefectul județului Bender, pentru a lua informații supra activității oficiale de românizare, ce s-a desfășurat aci, la poarta de răsărit a României”.
Interviul este structurat în câteva compartimente, primul fiind intitulat „La poarta Basarabiei”, Adamovici considerând că Benderul poate fi considerat poarta României, din punct de vedere economic, comercial, industrial, etc, dar el este și o poartă prin care a străbătut „curentul dezastruos cu elementele bolșevismului, care era să cuprindă și chiar a și cuprins în parte poporul moldovenesc cu cugetul său cel curat, dar cu conștiința naționalității adormite”. Pe aici au intrat și tot pe aici au ieșit masele de briganzi bolșeviste și în drumul lor au lăsat urme de distrugere morală și materială incalculabile; tot aici se găsesc mormintele mai multor ostași români, căzuți pe malul Nistrului în luptele „cu dușmanii rătăciți ai omenirii și pentru frații noștri basarabeni”.
După ce a cunoscut județul „în tot cuprinsul său, cu nevoile, defectele și bogățiile sale morale și materiale”, noul prefect observa că „din punct de vedere moral, fără a mă referi la naționalități, care formează o bună parte a acestui județ limitrof cu Ucraina și Akkermanul, în județul Bender tot ce este moldovan este expresiunea cea mai vie a sufletului curat, a cugetului pervertit. Numai conștiința naționalității are nevoie să fie trezită”. Pentru această sarcină Adamovici credea că se cerea apostolat, care trebuia să fie „înaintea oricărei școli politice”.
Vorbind la capitolul „Dezorganizare și inerție”, prefectul constata că „nu exista nicio autoritate care să coordoneze toate organele din județ... Comitetele sătești (primăriile) nu-și cunoșteau îndatoririle sau, dacă le cunoșteau, nu le îndeplineau, fiindcă atât ele, cât și volostele (plășile) nu aveau organ superior”. Pentru a înțelege mai bine haosul din administrație se arăta că primăriile, volostele și secțiile de poliție aveau dosare întregi de corespondență nerezolvată de 2 și 3 ani.
În compartimentul următor al interviului, Adamovici explica „un cuvânt și o instituție nouă - prefectura”, care era străin și ca termen și ca instituție pentru Basarabia. Înaintea prefecturilor în Basarabia existau așa-zisele comisariate județene, înființate de guvernul Kerenski în 1917. În momentul preluării, oficialul român îl găsea „compus dintr-o masă și două scaune, și acelea împrumutate. Masa se găsea într-un colț al unei camere din biroul zemstvei, în care lucrau funcționarii acesteia din urmă... funcționarii, neavând de lucru, nici loc unde să lucreze, făceau cu schimbul serviciul”.
În continuare, Adamovici ne relatează în detalii felul cum a organizat funcționarea instituției, această detaliere fiind o mostră o felului cum și-au început activitatea instituțiile românești în Basarabia. „Românizarea Prefecturii Bender, povestește militarul, am început-o de la mine, făcând imediat ștampilele, firma prefecturii cu anteturi și corespondența cu Directoratul Internelor, românește, numai aceea pe care dovedeam a o scrie eu singur, făcând și concepte, și pe curat”. La început nu avea niciun funcționar care să-l ajute în activități, „totuși am persistat în a le face până mi-am recrutat un secretar (C. Iamandi) de la Primăria Iași, care, datorită domnului primar Botez, mi-a fost de mare folos”. Mai târziu și-a cumpărat mașină de scris și a început a învăța a scrie, „de la un timp reușind a coresponda cu directoratele scriind românește la mașină, imitând prefecturile fericite din țară”.
În curând era să fie emis ordinul Directorului Internelor ca absolut toată corespondența să se facă cu centrul românește, pentru asta fiind angajați doi secretari, ca rezultat al satisfacerii cererilor de creștere bugetară. „Actualmente, constata Adamovici, am ajuns să corespondez românește cu centrul, iar în județ trimit românește numai ordonanțe și câte un ordin sumar și pe înțelesul graiului moldovenesc. În modul acesta, administratorii de plasă, care aproape toți vorbesc moldovenește, fac un exercițiu forțat în limba moldovenească scrisă”.
Pentru redresarea acestei situații, prefectul vedea extrem de utilă implicarea jandarmilor de la sate: „În fiecare reședință de plasă sunt secții de jandarmi rurali, care au cancelariile lor cu furieri sau secretari bine cunoscători ai redactării de corespondență. În județul Bender fiind 12 plăși, s-ar putea ca jandarmii de la reședință să dea concursul lor administratorilor de plasă în a le ceti corespondența care le vine de la prefectură”.
Ultima parte a interviului descrie o situație critică în care se afla Basarabia în vara anului 1918, din cauza lipsei de transport și a drumurilor, „căci chiar dacă prefectura are un automobil, nu are în schimb niciodată benzină”. Drumul de la Chișinău la Bender (56 km) a fost parcurs odată de Adamovici în „11 ceasuri în loc de două, iar altădată, când m-am hazardat a pleca în județ în inspecție, am făcut o jumătate de drum călare, cu jandarmul după mine. Stricasem trei camere pe drumurile cunoscute ale Basarabiei și am fost nevoit să le procur cu 100 ruble una”.
Oficialul încheia printr-un apel la „răbdare și suflet, fără de care nimic nu se va putea face în scumpa noastră Basarabie”.
