Linkuri accesibilitate

Basarabia în presa anilor 1917-1918 (VI)


Sala de spectacole a Societății „Făclia”.

Chestiunea „naționalizării”.

Naționalizarea din anii 1917-1918 era diferită ca sens de naționalizarea din anii 1940, impusă de regimul comunist în mai toate statele Europei de Est, fapt ce însemna confiscarea de către regimul comunist a tuturor întreprinderilor, proprietăților și averilor statului și cetățenilor. În anii 1917-1918 naționalizarea însemna îmbrăcarea în haine românești a tuturor reperelor de identitate lingvistică, culturală, educațională și spirituală din Basarabia, aflată într-un întuneric total după o sută de ani de dominație țaristă.

Potrivit recensământului imperial din 1897, chiar dacă reprezentau 47 % din populația Basarabiei, în administrație românii basarabeni dețineau doar 11,2% din funcții, dintre care în judecătorii – 7,6 %; în armată – 5,8 %; în învățământ – 18,3 %; finanțe – 11,8% ; comerț şi industrie – 15,5%; agricultură – 15,5%; știință, literatură și artă – 16,8%; medicină – 17,2 %. Situația era agravată și de nivelul ridicat de analfabetism a românilor, la sfârșitul epocii țariste doar 10,5 % din bărbați și 1,7 % din femei erau știutori de carte, ei reprezentând penultima categorie știutoare de carte, doar înaintea rromilor. În plus, în provincie nu exista nicio școală cu predare în limba română și nicio bibliotecă de carte românească.

Nivelul înalt de analfabetism printre românii basarabeni era suplinit de un intens proces de rusificare, care a avut cel puţin trei semnificaţii distincte în Basarabia. În primul rând, rusificarea a fost o politică de stat menită să unifice şi să uniformizeze practicile administrative ale imperiului. În al doilea rând, aceasta a reprezentat un proces spontan, de autoadaptare a băştinaşilor la modul de viaţă şi limba dominantă în Imperiul Rus. Şi în sfârşit, a existat şi o rusificare culturală. Un instrument eficient al rusificării a fost administrația şi sistemul de justiție, rusificate în totalitate. Deznaționalizarea românilor se producea prin intermediul școlilor și a bisericii. Un rol important l-a avut și armata, după 1874 basarabenii erau cooptați în armata imperială, la mare depărtare de locul de trai. Rusificarea a fost unul dintre elementele transformatoare pentru elita și nobilimea română, care în decursul câtorva generaţii a devenit aproape în întregime rusească. Dacă între 1812-1821 din cele 275 de familii boiereşti din Basarabia, neromâne erau numai 25 adică: 7 ruseşti, 6 ucrainiene, 4 poloneze, 3 germane, 2 armene şi câte una turcească, bulgară şi olandeză, atunci peste aproape un secol, în 1912, rămăsese doar 137 (30 %) familii cu origini românești, restul fiind de origine străină.

Am scris și în alte circumstanțe că una din realizările cruciale ale mișcării de renaștere națională din anii 1917-1918 a fost revenirea limbii române în spațiul public și politic al Basarabiei, iar printre cele mai importante revendicări ale Partidului Național Moldovenesc și ale organizațiilor militare moldovenești, alături de autonomie și pământ, a fost deschiderea școlilor cu predare în limba română.

În ceea ce urmează vom prezenta, prin două interviuri, percepția lui Pantelimon Erhan și a lui Vasile Țanțu asupra operei de „naționalizare” a Basarabiei de la începutul anului 1918. Cei doi protagoniști erau pe baricade diferite în cadrul Sfatului Țării și aveau viziuni divergente asupra viitorului Basarabiei pe parcursul anului 1917. Primul era un apropiat a lui Ion Inculeț, împreună cu care a venit de la Petrograd în primăvara-vara anului 1917 pentru „adâncirea revoluției în Basarabia”. Era social-revoluționar, adept al autonomiei Basarabiei în cadrul Imperiului Rus, apoi în cadrul Republicii Federative Ruse, iar în calitate de Prim Director al Republicii Democratice Moldovenești pleda mai mult pentru independență decât pentru unirea cu România. Erhan era unul din liderii Fracțiunii Țăranilor și a fost printre cei mai aprigi susținători ai ideii de Unire prin „condițiuni”, pe care o va vota la 27 martie/9 aprilie 1918.

La rândul său, Vasile Țanțu făcea parte anturajul intim a lui Ion Pelivan, fiind unul din principalii organizatori ai Comitetului Militarilor Moldoveni de la Iași, al Congresului Militarilor Moldoveni de la Chișinău (20-27 octombrie 1918) și membru al Biroului de organizare a Sfatului Țării. În cadrul Parlamentului basarabean a făcut parte din Blocul Moldovenesc și a fost unul din cei mai aprigi susținători ai apropierii de România.

Cele două interviuri fac parte dintr-o anchetă inițiată la începutul anului 1918 de ziarul ieșean „Timpul”, primul în lista de intervievați fiind Teofil Ioncu, Director de Finanțe și ad-interim Director al Industriei și Comerțului al RDM (publicat în „Timpul”, nr. 37 și 38, din 28 februarie și 3 martie 1918). Reporterul „improvizat”, Vasile V. Haneș, era profesor și fusese trimis de guvernul liberal a lui Ionel I.C. Brătianu pe la 20 ianuarie 1918 în Basarabia, împreună cu fratele său Petre V. Haneș, profesor și istoric literar, pentru organizarea publicării unei colecții de lucrări a scriitorilor români. Acești doi făceau parte dintr-un grup mai larg de profesori din Vechiul Regat, printre care G. Murgoci, D. Munteanu Râmnic, Apostol D. Culea, D. Cădere, Ion Mihalache, D. V. Țoni, C. Noe, etc., care s-au alăturat intelectualilor ardeleni și bucovineni, aflați acolo din 1917, unii dintre ei promotori activi ai mișcării de renaștere națională din Basarabia. Prin intermediul acestor intelectuali, plătiți de statul român, la 18 februarie 1918 era inaugurată Universitatea Populară din Chişinău, care avea trei secții: literatură, juridică şi ştiinţifico-medicală. La fel ca mulți dintre intelectualii români, care vor face gazetărie în Basarabia, Vasile V. Haneș și-a asumat sarcina de a fi și corespondentul de la Chișinău al ziarului „Timpul”.

Pantelimon Erhan
Pantelimon Erhan

În debutul interviului cu P. Erhan, la acel moment Ministru al Instrucțiunilor Publice a RDM, Vasile V. Haneș constată că „D. Erhan, despre care s-a spus și s-a scris uneori în gazete că n-ar fi bun prieten al limbii române în școlile Basarabiei, mi-a spus că nu-l pot supăra aceste informațiuni, deoarece sunt absolut false. D-sa mi-a declarat că a dat sprijin școlilor încă înainte de a fi ministru, că a sprijinit orice manifestare românească și chiar pe unii dintre aceia care apoi i-au adus învinuiri prin publicitate”.

Cu referire la această declarație este necesară o explicație. O bună parte a clasei politice basarabene, inclusiv Erhan, a suferit o profundă schimbare de percepție asupra apropierii de România după încercarea bolșevicilor de a prelua puterea în Basarabia și odată cu intrarea armatelor române în Chișinău. Unii din ei din convingere, alții din oportunism și circumstanță, vor deveni susținători ai idee de reîntregire națională, cum a fost și cazul lui Inculeț cu Erhan. Prin urmare, acuzele aduse lui Erhan de Onisifor Ghibu, că n-ar fi fost un bun român, preluate în interviu de Vasile V. Haneș, se referă la perioada de la sfârșitul anului 1917.

Erhan declara că situația cu naționalizarea învățământului este complicată, „la sate, de pildă, mi-e teamă că până la toamnă n-am avea vremea trebuincioasă de a pregăti totul: lipsesc și școli, și învățători. Pentru naționalizarea școlilor la sate, zemstva a cheltuit până acum vreo 500 mii de ruble; zilele acestea de-abia am obținut de la Sfatul Țării bani pentru școală, pentru care lucru s-au unit toți deputații”.

Ministrul basarabean anunța că în curând urma să întreprindă o călătorie în România, însoțit de câțiva profesori basarabeni și români, cu scopul de a studia „organizația școalei de acolo și apoi de a aplica aceeași organizare a școalelor în Republica Moldovenească”.

„Naționalizarea, continua Erhan, se face nu numai pin școală și cultură, dar și prin politică. Miniștrii și ajutoarele lor sunt moldoveni. Mai trebuie creată o „inteligență” moldovenească, la care vor contribui, de bună seamă, ofițerii și soldații noștri de pe câmpul de luptă. Moldovenii pătrund peste tot, în comisiunile de organizare de tot felul, etc”.

În privința legăturilor culturale și politice dintre RDM și România, fruntașul basarabean a spus că „legăturile culturale cu România sunt viața noastră, sunt totul pentru noi; în privința legăturilor politice voim, de asemenea, orice legătură pe cale economică și politică, numai că Basarabia să fie neatârnată, fiindcă forma cârmuirii noastre e mai bună și mai democratică”.

Vasile V. Haneș l-a interogat pe ministru și asupra activității pe care o desfășoară în Basarabia profesorii veniți din România. Acesta din urmă recunoștea cu mulțumire marea contribuție adusă culturii basarabene de profesorii români refugiați în Chișinău și mai ales de acei care predau cursuri la Universitatea Populară. („Timpul”, nr. 48 din 11 martie 1918).

Continuând ancheta ziarului „asupra adevăratei stări de spirit care domnește în pătura conducătoare a Basarabiei”, profesorul bucureștean avea o convorbire cu Vasile Țanțu, „inimosul și harnicul președinte al marii Societăți culturale Făclia”. Acestuia i-au fost adresate aceleași trei întrebări, adresate anterior lui Teofin Ioncu și Pantelimon Erhan: 1. Ce crede despre naționalizarea vieții basarabene?; 2. Care sunt părerile despre legăturile culturale și politice dintre Republica Moldovenească și România?; 3. Dacă consideră bun felul de lucru al profesorilor români veniți la Chișinău?

Vasile Țanțu
Vasile Țanțu

Țanțu declara că naționalizarea se face cu mulți sorți de izbândă, „deși întâmpinăm multe greutăți din partea minorității. În toate instituțiunile s-a început să se învețe limba română: funcționarii repetă că n-o știu și fac sforțări uriașe să o învețe; funcționarii noi nu sunt primiți în slujbă, dacă nu cunosc limba română. La sate, în părțile unde sunt români, merg școlile în regulă”.

Din această anchetă aflăm mai multe detalii interesante despre activitatea Societății „Făclia”, care era condusă de Țanțu. Această societate culturală a devenit un focar al culturii românești în Basarabia, fiind alcătuită dintr-un teatru, un cinematograf, o Universitate, o școală primară, 20 de grupuri de școală pentru adulți, un cor și un hotel cu restaurant, aflat pe strada Mihailovskaia 52. Societatea avea la dispoziție trei automobile și „își extindea razele-i binefăcătoare în toată provincia; filmele cinematografului au ajuns și la Bălți, iar încurând se va deschide și o bibliotecă și o sală de cetire”.

În privința legăturilor culturale cu România, Țanțu le dorea „dintre cele mai strânse cu putință din lume. Tot ce ne trebuie sufletește de la România așteptăm”. În privința relațiilor politice, acesta se arăta foarte categoric, considerând că „politica cere să fim cu totul independenți, să ne formăm și să ne dezvoltăm după puterile noastre, până la pacea generală; după aceea se va vedea”.

La ultima întrebare fruntașul basarabean răspundea ambiguu, considerând că felul de lucru al profesorilor e foarte bun, „dar într-atâta, încât nu se îndepărtează de la ocupația lor de profesori și nu se dedau la politica personală”.

Cu această remarcă, Vasile V. Haneș considera că pornind și de la constatările lui Teofil Ioncu, „am impresiunea că printre cărturarii moldoveni a început să se creeze o atmosferă de îndoială, de neîncredere față de acei profesori care, în loc să se devoteze scopului de apostol, se dedau la preocupări politice. Aceasta ar trebui să nu intre în ocupațiunea noastră, politica s-o facă numai basarabenii”. („Timpul”, nr. 51 din 14 martie 1918).

Din anchetele realizate cu cei trei lideri basarabeni (T. Ioncu, P. Erhan și V. Țanțu), desprindem că clasa politică de la Chișinău era deschisă unei apropieri culturale de România, iar în această apropiere vedeau una din premisele reușitei în „naționalizarea” Basarabiei. Dar pe de altă parte, toți trei erau adepții unei separări politice între cele două entități statale românești, atitudine care se pare era extinsă printre basarabeni. Acest fapt este mai mult decât paradoxal din moment ce interviurile au fost realizate cu doar o săptămână-două înaintea ședinței Sfatului Țării din 27 martie/9 aprilie 1918, când toți cei trei fruntași vor vota în favoarea Unirii Basarabiei cu România.

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG