Acum o sută de ani, Basarabia trăia un proces istoric singular de tranziție de la orânduirea autocrată rusă la modernizarea europeană și românească, care după toate aparențele a durat aproximativ un deceniu. Pe fundalul actual nefast al evoluției R. Moldova, care după trei decenii de democrație și europenizare rămâne un stat eșuat, fără evoluții spectaculoase în domeniile-cheie de dezvoltare, capacitățile statului român, răvășit de efectele Primului Război Mondial, de a moderniza Basarabia au fost de-a dreptul spectaculoase. Din mai multe puncte de vedere, această operă de modernizare întreprinsă de România în Basarabia interbelică rămâne necunoscută publicului larg. Fie pentru că regimul sovietic a catalogat această perioadă una „de ocupație și exploatare a poporului moldovenesc”, dorind ștergerea completă a memoriei legate de România interbelică, fie deoarece după anul 1991 autoritățile moldovenești, aflate într-o dispută continuă asupra perspectivelor de dezvoltare a statului, au privit trecutul românesc al Basarabiei cel puțin cu rezervă, dacă nu cu ostilitate. Dar nu mai puțin este adevărat faptul, că pe ambele maluri ale Prutului mai persistă o ignoranță față de cunoașterea acestei perioade din istoria României, pe care Basarabia a trăit-o plenar alături de restul românilor.
Angajamentul istoric la Radio Europa Liberă permite înlăturarea acestor obstacole de cunoaștere și percepție, prin urmare ne vom asuma sarcina unei introduceri în procesul de reîntregire a spațiului dintre Prut și Nistru în cadrul statului român între anii 1918 și 1940. Dată fiind natura nu doar cognitivă, dar și educativă a efortului nostru pe paginile acestui blog, vom începe printr-o problematică actuală, care stă pe buzele și în mintea tuturor, legată de reforma justiției. Diferențele de abordare în reformarea justiției din Basarabia anilor 1920 și din R. Moldova anului 2020 vor fi cât se poate de sugestive și instructive pentru cititorii noștri.
Reforma justiției în Basarabia după votul Sfatului Țării din 27 martie 1918 s-a realizat în trei etape: 1. martie-octombrie 1918, când s-a menținut autonomia legislativă a Basarabiei, inclusiv a legislației ruse; 2. octombrie 1918 – septembrie 1923, perioada lui Vespasian Erbiceanu, care a fost principalul reformator al sistemului de justiție după model românesc și european; 3. perioada 1923 – 1928, când are loc definitivarea încadrării justiției basarabene în cea românească, prin introducerea procedurii civile și restului codului civil.
Pentru o mai bună înțelegere a acestui proces, de un impact formativ decisiv asupra identității românești din Basarabiei, nu doar din punct de vedere juridic, vom explica câteva aspecte legate de statuarea sistemului legislativ rusesc și situația în domeniul justiției la momentul Unirii.
După anexarea Basarabiei în anul 1812, autoritățile ruse au menținut o anumită autonomie a sistemului judecătoresc local, întărită print-un act legislativ din 29 aprilie 1818, întitulat „Proiect pentru cele mai întâi temelii la Obrazovania ocârmuirii politicești din lăuntrul a Oblastei Basarabiei”. Prin acest regulament, întocmit în cea mai mare parte pe baza legilor și așezămintelor locale, s-a menținut aproape în întregime organizarea veche și rânduielile judecătorești, existente în Moldova la începutul sec. XIX, după cum urmează: a. „Ispravniciile de ocoale”, care cercetau micile dispute dintre țărani; b. „Judecătoriile ținutale”, compuse dintr-un președinte numit și doi judecători aleși, care judecau cauzele mai importante, în mod definitiv, până la 1 000 lei și cu drept de apel pentru sume mai mari; c. „Tribunalul criminalicesc și politicesc (civil)” cu reședința la Chișinău, alcătuit dintr-un președinte și patru sfetnici, care aveau competența de a judeca procesele civile, penale și fiscale, venite în apel de la judecătoriile ținutale; d. „Consiliul Suprem” (Verhovnîi Sovet), întocmit după modelul Divanului din Iași și compus din președinte, care era însuși guvernatorul Basarabiei, din patru membri numiți de împărat și alți șase aleși din rândul boierimii locale. Acest organ judeca apelurile și afacerile criminale și civile de mare însemnătate, servind în același timp și ca instanță de casare și de judecare în ultimul resort.
Normele legislative, după care, la acea epocă, se împărțea dreptatea în Basarabia, norme recunoscute formal și de guvernul rus, erau: Obiceiul pământului, consacrat prin anaforalele Divanului Moldovei, prin vechile cărți domnești și mai ales prin Sobornicescul Hrisov a lui Alexandru Mavrocordat din 1785; Colecția de legi romano-bizantine a lui Armenopol; Prescurtarea pravilelor împărătești a lui Andronache Donici, tipărită la Iași în 1814.
Regulamentul din 1818 a fost desființat și înlocuit prin „Așezământul cârmuirii Oblastei Basarabia” din 29 februarie 1818, care punea capăt autonomiei juridico-administrative de scurtă durată a Basarabiei, introducând rusificarea completă a tuturor instituțiilor ei. Invazia dreptului rusesc în domeniul dreptului local a avut o influență dezastruoasă în Basarabia, a cărei viață juridică a fost întotdeauna cârmuită de principiile dreptului romano-bizantin. Conviețuirea și funcționarea laolaltă a ambelor sisteme legislative era imposibilă, pentru că dispozițiile codului rus contraziceau și excludeau complet normele dreptului local moldovenesc. Spre exemplu, dreptul rusesc împărțea bunurile în patrimoniale și agonisite, fiecare având regim legal special, contrar dreptului roman; în dreptul rusesc bărbatul nu putea administra bunurile dotale și nici percepe veniturile, contrar dreptului local moldovenesc; prescripția romană de 40 de ani din dreptul moldovenesc a fost înlocuită cu prescripția de 10 ani din codul rus, făcând astfel să dispară din conștiința basarabenilor deosebirea între uzurpare (luare cu hapca) și prescripție propriu-zisă, prin stăpânire de bună credință, deoarece în dreptul rusesc și stăpânitorul de rea-credință poate după 10 ani deveni proprietar, etc.
În sudul Basarabiei această stare de lucruri a durat până la 1857, când județele Ismail, Bolgrad și Cahul au fost retrocedate României, prin tratatul de la Paris. Departamentul Dreptății din Iași, prin circulara din 22 mai 1857, referitoarea la „organizarea ramului judecătoresc” punea începuturile revenirii în sudul Basarabiei a justiției românești, reinstalată definitiv odată cu noile coduri de legi unificate sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Odată cu reanexarea acestui teritoriu la Imperiul Rus în 1878, erau introduse prin ucazul din 24 ianuarie 1879 instanțele și legislația rusă, dar formularea ambiguă a regulamentului a lăsat loc la mari nedumeriri și controverse, unele instanțe din sudul Basarabiei continuând aplicarea codului civil român, altele judecând procesele civile după codul rusesc. Această ambiguitate legislativă a durat în regiune până la Unirea din 1918.
În ceea ce privește Basarabia, atunci în ajunul evenimentelor din 1917-1918 avem următoarea organizare a instanțelor judecătorești:
- Judecătoriile de voloste (Volostnoi Sud), care funcționau în fiecare voloste (plasă), alcătuite din opt membri, aleși de țărani, dintre care patru erau numiți de congresul județean al judecătorilor. Acestea se adunau de două ori pe lună și judecau disputele dintre țărani după obiceiul pământului;
- Nacialnicii de Zemstvă (zemskie nacialniki), numiți de Ministerul de Interne, un fel de administratori-judecători, care activau în fiecare voloste și judecau afacerile dintre ceilalți locuitori ai volostei, în afară de țărani;
- Judecătorii orășenești (Gorodskoi sudia), care funcționau în orașele de reședință ale fiecărui județ (afară de Chișinău), erau numiți direct de Ministerul de Justiție și aveau competența civilă în materie mobiliară până la suma de 500 ruble;
- Judecătoriile de pace (Mirovoi sudia), care existau în Chișinău (având ca circumscripție o parte a orașului), precum și în județele Ismail și Cahul (în total 10), menținute, împreună cu codul civil român, ca o rămășiță din vechea organizare judecătorească românească;
- Congresele judecătorilor de pace (Siezd mirovîh sudei), câte unul în fiecare capitală de județ, plus unul pentru orașul Chișinău și care alcătuiau instanța de judecare a apelurilor contra hotărârilor judecătorilor de voloste, a administratorilor-judecători, a judecătoriilor orășenești și a judecătoriilor de pace;
- Tribunalul regional (Okrujnoi sud) funcționa unul singur pentru toată gubernia Basarabiei, cu reședința în Chișinău (actualmente sediul CFM, strada Vlaicu Pârcălab), având șase secțiuni (trei civilo-comerciale, două penale și una de contencios administrativ). Pe lângă Tribunalul din Chișinău funcționa un număr de 36 judecătorii de instrucție, dintre care șase pentru orașul și județul Chișinău, restul în celelalte județe ale regiunii. Parchetul Tribunalului era compus dintr-un procuror șef de parchet și 14 viceprocurori, parte cu reședința în Chișinău, parte în județe. Magistrații Tribunalului erau numiți de împărat, la propunerea Ministerului de Justiție. În Basarabia nu exista Curtea de Apel, iar apelurile contra sentințelor Tribunalului se îndreptau la Curtea de Apel din Odesa. Senatul din Petrograd era singura instanță de casare pentru întregul Imperiu Rus;
- Curțile de Jurați, adică tribunalul penal, în număr de 12 persoane, care judecau infracțiuni ce atrăgeau pedeapsa muncii silnice, a recluziunii sau chiar a închisorii corecționale;
- Instituțiunile tutelare și tribunalele orfanicești. În Basarabia veche erau cinci categorii de instituții tutelare – a nobililor, a orășenilor nenobili, a mazililor, a țăranilor și a clericilor.
În Basarabia erau 58 de notari, care își aveau reședința lor fie în orașele reședință de județ, fie prin târgușoare mai importante. Aceștia erau numiți de președintele Curții de Apel, după recomandarea președintelui Tribunalului, pe baza unui examen ținut înaintea acestuia și a procurorului.
Evident că întreaga ierarhie de foruri, menționate mai sus, funcționa numai în limba rusă, iar singurul mijloc de a obține dreptatea în Basarabia era cunoașterea limbii și legiuirilor rusești. Prin urmare, ea nu putea fi accesibilă decât acelor ce posedau acest mijloc, adică cunoscătorilor limbii și legilor ruse. Drept rezultat, marea masă a populației românești (peste 50% din populația provinciei), care nu vorbea limba rusă, nu se putea bucura de binefacerile justiției, trăind din acest punct de vedere într-o adevărată denegare de dreptate.
Această situație explică fenomenul epocii, cunoscut sub numele de „setea de justiție”, observat la populația băștinașă de funcționarii români trecuți în Basarabia imediat după Unire, care accentuau nevoia urgentării organizării justiției basarabene pe baze naționale.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.
