Tensiunile diplomatice dintre Italia și România au scăzut în perioada anilor 1925-1926 datorită schimbărilor din politica internă a României. Un rol aparte în această privință l-a avut generalul Alexandru Averescu, bun cunoscător și iubitor al Italiei, partizan al unei apropieri față de Italia și prieten apropiat cu mareșalul Pietro Badoglio, apropiat al lui B. Mussolini, pe care-l cunoștea încă din perioada studiilor sale la Școala Superioară de Război din Torino. Averescu a reușit să aducă pe linia de plutire raporturile dintre cele două state, înlăturând divergențele și tensiunile anterioare. Toate acestea au schimbat atitudinea diplomaților italieni față de relațiile dintre România și Italia, inclusiv în chestiunea Basarabiei. S-a pus în discuție încheierea unui tratat comercial italo-român, negocierea taxelor la produsele italiene, obținerea de la guvernul italian a unui împrumut. În urma tratativelor financiare, a fost obținut un împrumut fără dobândă din partea guvernului italian (în materiale) în valoare de 100 de milioane de lire. S-au promis societății italiene AGIP, câteva perimetre petroliere din România, pentru a fi exploatate. Mai rămâneau însă nerezolvate unele chestiuni, între care și problema Tratatului Basarabiei.
În plan extern, Alexandru Averescu reușea la 16 septembrie 1926 o lovitură spectaculoasă, semnând Tratatul de prietenie și colaborare româno-italiană (ratificat la 18 iulie 1927), care chiar dacă nu făcea referiri la eventuala ratificare a Tratatului Basarabiei, așeza relațiile diplomatice și comerciale între România și Italia pe coordonatele unei colaborări eficiente. Țările semnatare nu și-au luat angajamente privind acordarea reciprocă a unui sprijin militar. În eventualitatea atacării României de către vecinii revizioniști, Italia i-ar fi acordat numai un ajutor diplomatic și politic. Pactul de amiciție nu includea nicio aluzie la Tratatul Basarabiei, dar era lesne de înțeles că Guvernul italian prefera să procedeze gradual, dat fiind că în această ecuație era implicată URSS, extrem de sensibilă în problema Basarabiei.
Presa românească a criticat tratatul de prietenie și colaborare, punând accentul pe slăbirea poziției României în chestiunea Basarabiei; fracțiunile politice se criticau între ele în jurul chestiunii ratificării Tratatului Basarabiei, iar încheierea unei convenții economice italo-sovietice făcea Italia să creadă că i se deschideau mari oportunități pentru industria italiană. În realitate, aflarea lui Averescu la Roma a avut, într-un final, consecințe pozitive pentru Basarabia. Astfel, în octombrie-noiembrie 1926, mareșalul Pietro Badoglio, prieten cu Averescu și apropiat al lui Mussolini, sosește la București, însoțindu-l pe ducele de Spoletto.
Se spera mult în capacitatea lui Badoglio de a-l influența pe Mussolini, se miza pe rezultatele care vor urma după vizita în România a principelui italian de Spoletto și a mareșalului Badoglio. În interviul acordat de mareșalul Badoglio ziarelor „Adevărul” și „Dimineața”, se sublinia că „vizita delegației italiene în România nu este decât o consecință firească a tratatului de amiciție care se încheiase la Roma. El [tratatul] va fi începutul unor legături trainice și într-adevăr prietenești între cele două țări”. În chestiunea Basarabiei, mareșalul Badoglio a preferat să se abțină de la comentarii, reiterând că „în ce privește problema Basarabiei ea a fost discutată între conducătorii celor două state, iar eu, ca militar activ, nu pot să mă pronunț asupra ei, și cu atât mai puțin să spun ceva mai mult, decât au găsit de cuviință să declare factorii autorizați”.
În dorința de a-și ține promisiunea în raport cu provincia natală, Averescu insistă asupra vizitei mareșalului Badoglio în Basarabia, care a avut loc între 10 si 12 noiembrie. În contextul vizitei înalților oaspeți, în ziua de 12 noiembrie, consiliul comunal al primăriei Chișinău a ținut o ședință extraordinară cu caracter festiv. În cadrul acestei ședințe a fost anunțat că un grup de consilieri comunali a propus ca, pentru meritele sale pentru propășirea ideii latinității Basarabiei, mareșalul Badoglio sa fie proclamat cetățean și consilier municipal de onoare al Chișinăului. La ora 19 fără un sfert, întors de la Tighina, mareșalul Badoglio a intrat în sala de ședințe a primăriei, însoțit de suita sa, în aplauzele consilierilor. I-a fost dăruită „Monografia Basarabiei” și a fost dată citire Diploma prin care i s-a conferit titlul de cetățean de Onoare al urbei. Badoglio a răspuns prin următoarele cuvinte: „Popoarele român și italian sunt înfrățite nu numai prin sânge, ci și prin suferințele pe care le-au suportat împreună. Viața ambelor popoare a fost marcată de zile grele. Eu, ca fiu al poporului italian, iubesc poporul român și iubirea mea este de la frate la frate. Eu nu sunt diplomat, ci soldat și repet ceea ce am spus de atâtea ori de când sunt în România: la nevoie mareșalul Badoglio e cu voi și veți fi mulțumit de el”. La acea ședință solemnă au luat cuvântul Arhiepiscopul Gurie (viitorul Mitropolit al Basarabiei), Pan Halippa, personalități importante din conducerea Basarabiei. A doua zi mareșalul Badoglio a întreprins o vizită la Soroca, plecând definitiv din România spre Italia în ziua de 16 noiembrie.
Chiar dacă oficial nu s-a făcut nicio aluzie la legătura dintre ratificarea Tratatului Basarabiei de către Italia și vizita mareșalului Badoglio în provincia dintre Prut și Nistru, aceasta a avut o legătură directă, datorită insistenței lui Averescu, cu pregătirea ratificării Tratatului. Mai mult decât atât, vizita a fost reflectată în presa italiana a timpului. Ziarul fascist „Tevere” a văzut în această vizită o viziune de politică externă a lui Mussolini (fără a se pomeni de Tratat), ceea ce făcea vizibil faptul că rolul lui Badoglio, în efortul de convingere a lui Mussolini, a fost substanțial. Printre altele, Agenția italiană de știri „Stefani” a publicat un articol despre tratatul de prietenie dintre România și Italia, inclusiv despre schimbul de scrisori dintre Mussolini și Averescu, în care se menționa că problema ratificării Tratatului Basarabiei (întrebare pusă de Averescu la întâlnirea cu Mussolini) pentru Italia rămânea a fi o chestiune de timp și de oportunitate.
Considerând semnarea tratatului franco-român un succes diplomatic enorm, guvernul sovietic anticipa faptul că România îşi va îndrepta efortul diplomatic pentru semnarea unui acord similar cu Italia. În scrisoarea din 24 august 1926 către ministrul sovietic la Roma N. Kerjenţev, M. Litvinov arată că, fără ratificarea Italiei sau a Japoniei protocolul basarabean nu are forţa unui act internaţional şi nu poate astfel primi apărarea Ligii Naţiunilor, deci şi a Franţei. Şeful diplomaţiei sovietice concluziona că tratatul franco-român va ajunge la adevărata valoare doar după ratificarea convenţiei de către Italia. În acest sens, Manzoni, ministrul Italiei la Moscova, a dat asigurări Kremlinului că Basarabia nu va fi menţionată, sub nici o formă, în tratat şi nici nu va fi subiect de discuţie.
Neliniştea cercurilor politice de la Moscova era, într-adevăr, întemeiată. În această perioadă diplomaţia românească, după cum am relatat mai sus, a dat dovadă de o mobilitate deosebită. Faptul că România se angajase în tratative cu Italia pentru a urgenta semnarea tratatului franco-român oferă doar o explicaţie parţială a acestei iniţiative româneşti. După semnarea acordurilor de la Locarno, devenise evident că Italia, în calitate de stat garant, alături de Anglia, dobândise un loc important în politica internaţională. Situaţia creată de sistemul de tratate de la Locarno obliga România să-şi lărgească reţeaua de tratate ce-i asigurau un plus de securitate.
Mergând pe linia politicii de garantare a frontierelor ţării, I. G. Duca transmitea ministrului român de la Roma, A. Lahovary, o telegramă, în care arăta că tratatul pe care guvernul român intenţionează să-l încheie cu Italia ar trebui să conţină şi garantarea graniţelor actuale. Pentru cercurile vizate în politica externă era clar ce însemna acest lucru. Italia semnase, la 28 octombrie 1920, protocolul basarabean şi nu-l ratificase încă. Odată cu semnarea tratatului româno-italian, diplomaţia românească spera să obţină ratificarea convenţiei asupra Basarabiei din 1920. Pe lângă faptul că ratificarea de către Italia ar fi dat o altă greutate juridică convenţiei, s-ar fi reuşit şi angajarea Italiei în menţinerea status-quo-ului teritorial al României. Mussolini a tergiversat luarea deciziei invocând mereu când motive politice, când economice spre a amâna ratificarea italiană. Indiscutabil că acest fapt era legat de perspectiva relaţiilor sovieto-italiene.
După cum arătam în articolul precedent, în timpul negocierii tratatului dintre Italia şi Uniunea Sovietică, Moscova a pus drept condiţie sine qua-non abţinerea Italiei de la ratificarea protocolului basarabean. În scrisoarea ministrului sovietic la Roma N. Kerjenţev, către Comisariatul Sovietic de externe se arată că, în ceea ce priveşte convenţia asupra Basarabiei, B. Mussolini a declarat că ea nu va fi ratificată şi a promis Moscovei că va proceda la ratificare doar când interesele Italiei nu vor fi afectate. De asemenea, liderul italian a ţinut să accentueze că nu va da garanţii nici asupra frontierelor. Cu ocazia semnării tratatului dintre Italia şi URSS, guvernul italian a declarat într-o notă specială că va ratifica protocolul basarabean când acest lucru nu va periclita interesele generale ale Italiei.
Tratatul dintre Italia și România a fost primit cu nervozitate la Moscova, Kremlinul înaintând Italiei o notă de protest, la 6 octombrie 1926, calificând tratatul ca un act ce ,,minimalizează şansele soluţionării paşnice a problemei Basarabiei pe baza dreptului popoarelor la autodeterminare şi pacificării în Europa de est’’.
Semnarea tratatului româno-italian şi nota de protest a guvernului sovietic a provocat o criză a relaţiilor sovieto-italiene. Acest fapt demonstrează importanţa pe care a căpătat-o problema Basarabiei în relaţiile internaţionale şi în special în politica externă sovietică. În telegrama din 6 octombrie 1926 către Comisarul sovietic de externe, N. Kerjenţev arăta că B. Mussolini a declarat că nota sovietică creează un incident, rupe relațiile amicale şi astfel el va fi nevoit să ratifice protocolul basarabean. Formula tratatului româno-italian dădea posibilitate Italiei să amâne, la infinit, ratificarea tratatului asupra Basarabiei invocând posibilitatea înrăutăţirii relaţiilor cu URSS, menţiona p\rimul-ministru italian.
La rândul său, în discuţia avută cu Gh. Cicerin, referitor la Basarabia, Manzoni a arătat că nu era motiv pentru protest, fiindcă tratatul nu prevedea problema Basarabiei. Gh. Cicerin a replicat că există cele mai serioase motive pentru protest deoarece, până la acel moment, Italia, pur şi simplu, refuza ratificarea protocolului basarabean, iar acum în scrisoarea către A. Averescu, B. Mussolini prevedea posibilitatea semnării sale la momentul oportun. La rândul său ministrul italian a declarat că B. Mussolini nu va semna împotriva URSS protocolul basarabean.
* Mulțumiri dnei conf. univ. dr. Silvia Corlăteanu-Granciuc pentru fondul de articole asupra relațiilor româno-italiene, oferite în sprijinul acestor publicații.
