Dezarmarea trupelor ruse la Socola, Moinești și în alte locuri, la sfârșitul lunii decembrie 1917, a fost realizată de români fie fără victime, fie cu foarte puține. Însă la scurt timp după aceea și în alte locuri, situația avea să se schimbe. Trupele române primiseră ordine clare să nu lase trupele ruse să plece spre Basarabia decât cu aprobarea comandantului de front. Cele care nu aveau asemenea aprobări urmau să fie întoarse pe front sau dezarmate. Unele unități ruse și-au predat de bunăvoie armele și au fost trecute la est de Prut. În schimb altele s-au opus și au fost dezarmate cu forța.
Încet, dar sigur trupele române preluau controlul asupra spațiului dintre front și Prut. Unitățile române făceau din ce în ce mai mult acțiuni de poliție, punând în aplicare dispozițiile propriului guvern, în vederea protejării propriului spate, a vieții și bunurilor populației românești. Și autoritățile, și populația se temeau că retragerea necontrolată a rușilor s-ar fi putut solda cu devastarea generală a Moldovei, și așa secătuită de război, rechiziții și molime.
Autoritățile militare ruse bolșevizate de pe frontul românesc transmiseseră la sfârșitul lunii decembrie 1917 un ordin către unitățile ruse în vederea plecării generale și organizate spre Rusia. Mai mult, în cazul în care s-ar fi încercat oprirea lor, trupele erau îndemnate să folosească forța împotriva românilor. Aceasta era o dispoziție perfect opusă celei pe care o primiseră trupele române, și anume de a nu permite plecarea rușilor decât cu aprobare și conform unor ordine clare, pe trasee prestabilite. Nu este mai puțin adevărat că pe când românii îl recunoșteau drept comandant al forțelor ruse de pe frontul românesc pe generalul Șcerbacev, trupele ruse bolșevizate nu mai acceptau autoritatea acestuia. În aceste condiții, nu este de mirare că între cele două părți avea să se ajungă la confruntări deschise, la lupte purtate cu efective importante.
La Mihăileni, pe granița de nord a României, s-au purtat lupte între români și ruși la 2/15 ianuarie 1918. Au fost implicate corpurile 18 și 40 ruse, din Armata a VIII-a, care opera în Bucovina și nordul Moldovei; în mod special era vorba de Divizia 23 și părți din Divizia 26. În privința românilor, aceștia aveau în zonă Divizia 9 infanterie, cu regimentele 34 și 35 infanterie și 9 vânători. Trebuie precizat că toate unitățile amintite aici și mai jos – ruse sau române – nu mai aveau efectivele standard de încadrare, acestea fiind mult diminuate ca urmare a pierderilor înregistrate în timpul luptelor anterioare, dislocărilor, dezertărilor ș.a.m.d. Rușii voiau să plece din zona târgului Siret, în estul Bucovinei, teritoriu austriac, și să ajungă în Basarabia, regiune rusă în acel moment. Dar asta presupunea trecerea prin județul Dorohoi, așadar prin teritoriul românesc. Lupta s-a dat mai ales în zona târgului Mihăileni, județul Dorohoi. S-au înregistrat morți și răniți de o parte și de alta. În cele din urmă rușii au acceptat să predea armele, la această operațiune participând și trupele ucrainene. Însă o parte a trupelor ruse a preferat să se predea austro-ungarilor, trecând în liniile acestora.
În sudul Moldovei, între Tecuci și Galați, frontul era ținut mai ales de trupele ruse, mai precis de diviziile 9 și 10 siberiene, 12, 13, 30, 34 și 40. La sfârșitul lunii decembrie 1917-începutul lunii ianuarie 1918 acestea voiau să plece dincolo de Prut, dar fără aprobarea prealabilă. Confruntările aveau să fie deosebit de violente îndeosebi în zona Galați. Orașul era o bază importantă pentru trupele române și ruse din zonă, dar și punct obligatoriu de trecere spre sudul Basarabiei. În vreme ce diviziile 12 și 40 au fost întoarse fără vărsare de sânge pe linia frontului, diviziile 9 și 10 siberiene au ales calea atacării directe a trupelor române din zonă. Între 7/20-9/22 ianuarie 1918 au avut loc mai multe atacuri și contraatacuri ruse, respectiv române. Deși erau în vădită inferioritate numerică și în pericol de a fi încercuiți dinspre vest, de către trupele siberiene, și dinspre est, de către trupele rusești care treceau Prutul, românii au utilizat cu succes propriile trupe de infanterie – unități din diviziile 4 și 13 infanterie –, artileria marină, monitoarele de pe Dunăre și aviația. S-au înregistrat numeroși morți, răniți și prizonieri de ambele părți. În cele din urmă, cea mai mare parte a diviziei 9 siberiene a refuzat să se predea românilor, preferând să treacă în liniile germane cu tot cu armament. În schimb, Divizia 10 siberiană și o parte a Diviziei 9 siberiene s-au predat românilor, au fost dezarmate, după care li s-a permis trecerea în Basarabia, în vederea repatrierii.
O altă luptă între români și ruși s-a dat în zona Pașcani, la 12/25 ianuarie 1918. De această dată s-au confruntat trupe din diviziile 26 și 84 ruse cu Regimentul 16 Suceava din Divizia 7 infanterie română. În urma acestor lupte, trupele ruse s-au lăsat dezarmate. Lângă Fălticeni a avut loc o altă luptă la 14/27 ianuarie 1918. De partea rusă au participat trupe de Corpul 2 rus, iar de partea română unități din regimentele 1 și 2 grăniceri. După pierderi grele, rușii au fost dezarmați și trimiși în Basarabia.
Luptele care au avut loc în Moldova între români și ruși, în ianuarie 1918, sunt o dovadă că o armată numeroasă, dar cuprinsă de anarhie, nu poate înfrânge un adversar cu efective mai mici, dar mai coerent, mai bine condus și mai hotărât. Soldații ruși nu erau neapărat mai slabi din punct de vedere militar decât soldații români, dar în mod cert nu mai reprezentau, în general, o forță bine organizată. La începutul anului 1918 ei sufereau mai ales de pe urma lipsei de disciplină și a eliminării de către bolșevici a ofițerilor experimentați. Locul acestora din urmă fusese luat cel mai adesea de ofițeri mult mai tineri, de subofițeri sau chiar de soldați ideologizați, dar fără experiență pentru posturile pe care le asumaseră. În orice caz, până la sfârșitul lunii ianuarie 1918, cea mai mare parte a trupelor ruse părăsise Moldova. Din falnica armată rusă, care jucase un rol atât de important pe frontul românesc din iarna 1916/1917 până la începutul toamnei anului 1917, rămăsese doar amintirea.
Cum se mai întâmplase și în lunile precedente, românii au fost nevoiți să ocupe linia frontului rămasă descoperită după plecarea rușilor. Era vorba cel mai adesea de simple patrule care asigurau paza zonelor respective, nu de forțe care ar fi asigurat o rezistență de nivelul celei din iulie-august 1917 în luptele care deveniseră deja istorie. Nici românii, nici rușii nu aveau să uite de confruntările din ianuarie 1918. Ele și-au găsit un loc în dosarul adversităților dintre cele două părți nu doar în acel an, ci și în următoarele două decenii.
