Relațiile României cu Rusia sovietică aveau să cunoască o tensionare suplimentară în ianuarie 1918. În timp ce în diferite locuri din Moldova se desfășurau lupte între trupele române și cele ruse bolșevizate, la răsărit de Prut se petreceau evenimente care îi interesau pe basarabeni, în primul rând, dar și pe români și ruși.
La 21 noiembrie 1917, în Basarabia s-a constituit, în urma unor alegeri indirecte, o structură de tip parlamentar, Sfatul Țării. Criteriul etnic a fost predominant în desemnarea componenței Sfatului. Potrivit recensământului rus din 1897, etnicii moldo-români constituiau doar 47,6% din populația regiunii, însă în toamna anului 1917 unii dintre intelectualii locali considerau că datele nu corespundea realității. Moldovenii și-au rezervat 70% din numărul total de locuri în Sfatul Țării. Celelalte locuri se împărțeau între ucraineni, evrei, ruși, găgăuzi, bulgari, armeni, greci, polonezi și reprezentanții unor grupuri socio-profesionale. Președintele Sfatului Țării a fost ales Ion Inculeț, fost profesor la Petrograd, revenit în Basarabia în primăvara anului 1917 ca emisar al guvernului provizoriu rus și ca membru al Partidului Socialist Revoluționar. Vicepreședinte a devenit Pantelimon Halippa, care în 1917 fondase Partidul Național Moldovenesc, baza viitorului Bloc Moldovenesc; era un reformist, dar era câștigat și de ideea unionistă.
Sfatul Țării a declarat Basarabia entitate autonomă în componența republicii federative rusești, sub numele de Republica Democratică Moldovenească, la 2 decembrie 1917. Sfatul Țării avea să numească, la 7/20 decembrie 1917, un Consiliu al Directorilor Generali – denumirea guvernului –, condus de Pantelimon Erhan, și el membru al Partidului Socialist Revoluționar, unul din intimii lui Inculeț, cu care de altfel se întorsese în regiune în primăvara acelui an.
Noua republică tindea să aibă o viață de stat reală. Avea un nume, care amintea de cel al vechii Moldove, nu doar de regiunea constituită de ruși după 1812, avea parlament, guvern, structură militară, simboluri, pretindea controlul asupra unui teritoriu și încerca să stabilească relații internaționale într-un context neprielnic. Însă multe dintre cele amintite arătau frumos doar pe hârtie.
Republica Democratică Moldovenească era complet expusă, prinsă între Rusia sovietică, Ucraina și România, fiecare dintre acestea urmărindu-și propriile interese în Basarabia. Situația internă nu se prezenta mai bine. Vechea administrație rusă practic se dezintegrase, o alta eficientă și general recunoscută de populație întârzia să apară, sistemul de proprietate era reconsiderat mai ales în mediul rural, pe teritoriul noii republici se aflau numeroși soldați ruși bolșevizați, unii dintre ei în retragere din Moldova de la vest de Prut, structurile bolșevice din zonă își extindeau influența, asigurarea ordinii publice era un deziderat, forțele militare moldovenești erau reduse numeric, slab încadrate, dotate și conduse, la rândul lor fiind influențate de diferitele curente politice și sociale din societatea basarabeană.
Neavând la dispoziție forțe care să-i permită asigurarea ordinii și impunerea autorității, Consiliul Directorilor Generali a cerut trupe atât generalului Șcerbacev, deja comandant doar cu numele al trupelor ruse de pe frontul românesc, cât și guvernului de la Iași. Consiliul Directorilor Generali al Republicii Moldovenești a solicitat guvernului român, printr-o telegramă expediată la 22 decembrie 1917/4 ianuarie 1918, trimiterea unui ajutor militar – explicit a unui „un regiment ardelenesc” – care să fie la dispoziția sa. Guvernul de la Iași ezita să dea un răspuns pozitiv guvernului de la Chișinău, deopotrivă pentru a nu provoca guvernul de la Petrograd, dar și guvernele de la Berlin și Viena, care ar fi putut denunța armistițiul încheiat luna precedentă.
Românii erau preocupați în primul rând de menținerea unor comunicații libere în Basarabia, având în vedere că doar pe acolo erau posibile legăturile cu lumea, dar și siguranța depozitelor propriei armate. S-a apelat în primă instanță la auxiliari. Un detașament de voluntari ardeleni (circa 1.000 de oameni) trimis de la Darnița/Kiev, care avea ca misiune declarată paza depozitelor de subzistențe ale Armatei Române, a fost dezarmat de trupele ruse bolșevice la 6/19 ianuarie 1917, în gara din Chișinău, nu înainte de a se înregistra victime în ambele tabere. Ardelenii aveau să fie eliberați după câteva zile, în contextul intrării trupelor române în Basarabia. Un alt detașament format din ucraineni, ardeleni și grăniceri români, care trecuse la est de Prut și s-a îndreptat spre Chișinău, a fost învins la Cornești, doi dintre apropiații generalului Șcerbacev, generalul Nekrasov, fost comandant al Armatei a IX-a ruse, și colonelul Socolov, fiind uciși în timpul luptelor. Membrii români ai Comisiei interaliate (de aprovizionare) au fost reținuți la Chișinău ca prizonieri de către bolșevici.
La 5/18-6/19 ianuarie 1918, forțele bolșevice au preluat controlul asupra Chișinăului. De atunci și până la 13/26 ianuarie 1918, în Chișinău s-a înregistrat o situație neobișnuită în privința puterii. Formal, legitimitatea păreau să o aibă Sfatul Țării și Consiliului Directorilor Generali, însă în realitate puterea aparținea organizațiilor militare bolșevice. Ion Inculeț și Pantelimon Erhan au rămas în oraș, încercând să asigure continuitatea instituțională. Potrivit unor informații, cei doi ar fi fost amenințați cu trimiterea în fața unui tribunal revoluționar pentru trădarea intereselor rusești revoluționare. În condiții neclare, ei au trimis la Iași, la 6 ianuarie 1918, o telegramă prin care solicitau guvernului României să nu trimită trupe în Basarabia întrucât exista pericolul unui război civil. Însă pregătirile românilor în vederea unei intervenții la est de Prut erau avansate, motivațiile lor fiind militare și politice.
