La 22 ianuarie/4 februarie 1918 ajungea la Iași colonelul Maximilian Ritter von Randa, trimis al împăratului Carol I și al lui Ottokar Czernin, ministrul de Externe al Austro-Ungariei. Fost atașat militar austro-ungar la București în anii 1914-1916, deci familiarizat cu România și cu elitele ei, Randa a avut în cele câteva zile petrecute la Iași întâlniri cu aghiotantul regelui Ferdinand, colonelul Traian Stârcea, cu Barbu Știrbey, generalul Constantin Prezan, Ion I.C. Brătianu ș.a. Ofițerul austro-ungar i-a înștiințat pe români că germanii voiau să-l pedepsească pe Ferdinand pentru „trădarea” din 1916 și să-l detroneze. În locul său ar fi urmat să fie instalat un fiu al Kaiserului. Trimisul Vienei a transmis că aceasta era gata să susțină rămânerea regelui pe tron dacă s-ar fi încheiat o pace așa cum voiau austro-ungarii. Între condiții se afla și înlăturarea guvernului Brătianu și înlocuirea cu un cabinet agreat de Centrali.
Feldmareșalul August von Mackensen, guvernatorul militar german al teritoriului ocupat în sudul țării, a transmis guvernului de la Iași, la 23 ianuarie/5 februarie 1918, ca în patru zile să trimită o delegație care să poarte tratativele de pace. Discutarea solicitării primite de la Mackensen s-a făcut într-o ședință a guvernului din ziua următoare.
Dilema oficialilor români era aparent simplă: se continuă războiul ori se încheie pacea? Într-o ședință a conducerii liberale, Ion I.C. Brătianu reiterase mai vechea idee ca guvernul să-și dea demisia, locul urmând să fie preluat de un alt cabinet, care să negocieze pacea cu Puterile Centrale. Brătianu credea că războiul avea să fie câștigat de Aliați, iar România avea să se găsească la final alături de ei, chiar dacă între timp ar fi făcut pace separată. El urmărea să temporizare încheierea păcii în primă instanță, ceea ce însemna că românii aveau să câștige timp.
Liberalii și-au susținut punctul de vedere și în ședința Consiliului de Miniștri. Conservator-democrații erau, îndeosebi prin vocea lui Take Ionescu, pentru continuarea războiului allături de Aliați, chiar dacă aceasta presupunea retragerea în Rusia a guvernului, regelui și Parlamentului; Armata avea să facă același lucru luptând. Adversarii acestei idei obiectau că retragerea ar fi fost una extrem de dificilă, dacă nu imposibilă, având în vedere situația de la est de Nistru.
În aceeași zi de 24 ianuarie/6 februarie 1918, la Chișinău se proclama independența Republicii Democratice Moldovenești. Informațiile privind acest eveniment erau transmise de dincolo de Prut de diverși oficiali români, spre exemplu de generalul Broșteanu, comandantul Diviziei 11 infanterie, și și-au găsit locul în arhive și în însemnările unor memorialiști. Însă grija guvernului român era ațintită atunci în special spre ceea ce spuneau și făceau Centralii.
Punctele de vedere diametral opuse din interiorul guvernului de la Iași nu puteau duce decât la demisia acestuia. Ceea ce, de fapt, potrivit unor relatări, își dorea chiar Brătianu. Din motive personale, mai ales de viitor politic, șeful PNL nu dorea să încheie el însuși pacea. O altă ședință de guvern a avut loc la 26 ianuarie/8 februarie 1918, de această dată în prezența regelui. Ferdinand a spus că deși nu era partizanul păcii separate, nu vedea posibilă rezistența. În același timp, el nu a acceptat să plece împreună cu guvernul din teritoriul pe care îl controla. Era vorba și de simțul datoriei, dar și de teama că plecarea dincolo de Nistru însemna o posibilă capturare de către bolșevicii ruși, cu care România era practic în conflict pe față.
Guvernul a demisionat în aceeași zi de 26 ianuarie/8 februarie 1918. Ion I.C. Brătianu a fost fără îndoială abil. El i-a sugerat regelui să-l desemneze premier pe generalul Alexandru Averescu. Și regele Ferdinand, și Ion I.C. Brătianu au încercat să-l folosească pe Averescu. Primul o făcea pentru a-și păstra tronul, al doilea în ideea că generalul va fi o marionetă în mâna sa. Castanele erau fierbinți în acel moment și pentru a putea fi scoase din foc era nevoie de mâini dispuse să facă asta. Brătianu nu-l (mai) considera pe Averescu un adversar, ci mai degrabă omul potrivit pentru a sta în fața Centralilor. Prin alegerea sa, Ion I.C. Brătianu își ținea aproape un vechi adversar și se folosea de el, iar pe de altă parte își lăsa deschisă revenirea în prim-planul scenei politice din România. Un Averescu prea popular putea deveni mai mult decât incomod pentru ambițiosul Brătianu, care încerca să vadă dincolo de sfârșitul războiului.
Dar cine era cel desemnat să constituie noul guvern? Alexandru Averescu se născuse în anul 1859, în județul la Ismail, în teritoriul care fusese integrat în principatul Moldovei în urma Tratatului de la Paris (1856), în încercarea puterilor europene de a-i bloca Rusiei accesul la Dunăre. Averescu a participat la Războiul de Independență ca voluntar, la finalul căruia a obținut gradul de sergent. Demobilizat în 1878, el s-a reangajat în Armata Română în același an, ulterior a ajuns ofițer, urcând grad cu grad. A făcut studii militare în Italia, a comandant Școala Superioară de Război (1894-1896)), a fost atașat militar la Berlin (1896-1898), când avea să cunoască diverși ofițeri germani, inclusiv pe viitorul feldmareșal Mackensen. În timpul răscoalei țărănești din 1907, reprimată de Armată, a fost numit ministru de Război, funcție pe care avea să o păstreze până în 1909. Ulterior a fost șef al Marelui Stat Major (1911-1913). În timpul celui de-al Doilea Război Balcanic (1913) a fost numit șef de stat major al trupelor române care trecuseră Dunărea împotriva Bulgariei. În momentul intrării României în Primul Război Mondial, generalul Averescu era comandant al Armatei a II-a. A inițiat și coordonat așa-numita operațiune de la Flămânda (toamna 1916), abandonată la scurtă vreme. Succesul militar avea să-l cunoască în timpul bătăliilor de la Mărăști și Oituz, în vara anului 1917.
La începutul anului 1918, generalul avea un prestigiu indubitabil, de care nu doar că era conștient, dar avea și tendința de a-l supraestima. Deși se pregătea să devină om politic, Averescu nu avea încă un asemenea profil și nici un partid. De altfel, concepțiile privind statul, societatea și lumea îi trădau pregătirea și mediul profesional de proveniență.
Averescu avea în vedere să-și aleagă el colaboratorii, iar în plus voia mână liberă pentru negocierea păcii. Din însemnările unor lideri liberali reiese nu doar că aceștia au jucat un rol central în desemnarea lui Averescu drept șef al noului guvern, dar și că inițial îi făcuseră până și cabinetul. Au existat propuneri privind includerea în guvernul Averescu a unor miniștri din precedentul guvern, dar Brătianu nu a acceptat, considerând că aceasta i-ar „slăbi” poziția. Președintele PNL a asigurat public că va susține noul guvern. El avea însă pretenția de a fi ținut la curent cu ce făcea guvernul Averescu; mai mult, avea să „sugereze” ce să se facă în anumite chestiuni, cum să se procedeze.
Lista noului cabinet a fost înaintată de către Averescu regelui la 27 ianuarie/9 februarie 1918. Peste două zile, la 29 ianuarie/11 februarie 1918, guvernul depunea jurământul. Se regăseau în noul executiv oameni politici și „tehnocrați”, inclusiv generali. Era un guvern „suplu” – cu nouă ministere –, cum erau toate pe atunci. Componența nominală era următoarea: generalul Alexandru Averescu, președinte al Consiliului de Miniștri și ministru ad-interim la Externe; Constantin Sărățeanu, ministru de Interne; Fotin Enescu, ministru de Finanțe și ad-interim la Agricultură și Domenii; Constantin Argetoianu, ministru de Justiție; Matei Cantacuzino, ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice; generalul Constantin Iancovescu, ministru de Război și al Materialelor de Război; Ion Luca-Niculescu, ministru al Industriei și Comerțului; generalul Ion Culcer, ministru al Lucrărilor Publice.
