La 20 februarie/5 martie 1918, delegația României desemnată pentru tratativele cu Puterile Centrale, condusă de Constantin Argetoianu, ministru de Justiție în guvernul de la Iași, ajungea la Buftea. În aceeași zi, Argetoianu semna cu împuterniciții Centralilor – Kühlmann (Germania), Czernin (Austro-Ungaria), Toncev (Bulgaria) și Talaat Pașa (Imperiului Otoman) – o prelungire cu două săptămâni a armistițiului și preliminariile păcii.
Condițiile impuse statului român erau următoarele: cedarea Dobrogei către Puterile Centrale, acestea urmând să asigure o cale comercială spre Marea Neagră pentru România, prin Constanța; rectificări de frontieră la granița dintre România și Austro-Ungaria; acceptarea măsurilor solicitate de Centrali în domeniul economic; demobilizarea imediată a cel puțin opt divizii, sub supravegherea comandamentelor german și român, după restabilirea păcii între Rusia și România urmând a fi demobilizate și alte unități; evacuarea de către trupele române a teritoriilor austro-ungare ocupate; sprijinirea de către români a transportării pe calea ferată, prin Moldova și Basarabia, a trupelor Centrale care aveau ca țintă ocuparea Odesei; licențierea ofițerilor Antantei (era vizată îndeosebi Misiunea Militară Franceză); înțelegerea intra în vigoare de la 5/18 martie, ulterior prevăzându-se încheierea de tratate speciale cu fiecare dintre cele patru Puteri Centrale.
După cum se hotărâse la Iași, românii au acceptat condițiile preliminare, obiecțiile lor privind doar evacuarea imediată a teritoriilor austro-ungare ocupate de trupele române (era vorba de mici porțiuni în Carpații Orientali și în zona de podiș a Bucovinei). În perioada următoare, îndeosebi chestiunile teritoriale și economice aveau să dea nașterea unor controverse între delegațiile celor două părți.
În tabăra Centralilor exista o competiție, dar și o ierarhie evidentă. Germania controla jocul cu o oarecare discreție, chiar dacă Austro-Ungaria reclama un loc important în relația cu România. A doua zi după semnarea preliminariilor păcii au avut loc discuții între Argetoianu, Kühlmann și Czernin. Cel din urmă a prezentat pretențiile austro-ungare în privința „rectificărilor” de frontieră.
După Argetoianu era vorba practic de anexiune. Kühlmann era interesat îndeosebi de chestiunile economice. De asemenea, el le-a cerut românilor, la 22 februarie/7 martie 1918, ca trupele germane să aibă dreptul de liberă trecere prin sudul Basarabiei spre Odesa. Germanii voiau să ajungă în marele oraș de dincolo de Nistru înaintea austriecilor, care înaintau pe la est de fluviu, venind dinspre Podolia. O privire asupra hărții îi arătase lui Mackensen că drumul cel mai potrivit pentru trupele Reichului trecea prin Reni și Bender, însă pentru a avea cale liberă era nevoie de concursul românilor, care controlau Basarabia.
Discuțiile între cele două părți aveau să se desfășoare în cadrul a patru comisii mixte, privind aspectele politice, militare, economice și juridice. Într-una din ședințele plenare, reprezentantul României a solicitat amânarea discuțiilor pentru consultări cu guvernul de la Iași.
Argetoianu scria într-un jurnal ținut atunci și ulterior inclus în celebrele sale memorii că a fost o complicitate între el și Kühlmann pentru a-i da șah lui Czernin, interesat, ca și Toncev, reprezentantul bulgar, de chestiunile teritoriale. De asemenea, Argetoianu mai scria că același Kühlmann i-a vorbit la 23 februarie/8 martie 1918 despre solicitările ucrainene în privința Basarabiei. Însă Germania susținea, deocamdată doar în culise, „alipirea Basarabiei la România”. Kühlmann a sugerat ca delegații de la Chișinău să nu fie lăsați de români să meargă la București pentru negocierea păcii. „Și nici mai târziu n-ar trebui, negociați dv. pentru România până la Nistru”, i-ar mai fi spus ministrul german celui român.
În perioada în care s-a aflat în București, Argetoianu s-a limitat la o singură întâlnire cu politicieni români din teritoriul ocupat, și anume cu Alexandru Marghiloman, pe care i-o ceruse regele. Marghiloman l-a dojenit pe Argetoianu („mi-a făcut morală”, avea să noteze acesta) pentru situația în care ajunsese România. Scopul întâlnirii era însă invitarea lui Marghiloman la Iași, pentru o întâlnire cu Ferdinand I.
Regele a convocat un Consiliu de Coroană la 24 februarie/9 martie 1918, cu scopul de a discuta una dintre condițiile preliminare puse de Centrali, și anume plecarea misiunilor militare străine. Reprezentanții Aliaților erau prezenți la Palatul Regal din Strada Lăpușneanu, dar nu au participat la Consiliu. Românii au apreciat că era o datorie de onoare să ofere siguranță misiunilor militare aliate care jucaseră un rol atât de important în refacerea Armatei Române în 1917.
Încă din momentul instalării lui Averescu la cârma guvernului, conform unor relatări, regele era deja cu gândul la un cabinet Marghiloman, pentru că vedea în șeful conservatorilor pe cel care putea salva dinastia. La sfârșitul lunii februarie 1918, Brătianu îl sfătuia pe rege să-l înlăture pe Averescu din fruntea guvernului. După cele trei consilii de coroană din 17-19 februarie/2-4 martie 1918, Brătianu credea că guvernul Averescu devenise „primejdios”, că trebuia dat jos și înlocuit cu un guvern Marghiloman. Liberalii aveau suspiciuni la adresa lui Averescu și ca urmare a semnalelor evidente că acesta urmărea să joace un rol politic important, că în jurul lui erau oameni care acționau pentru constituirea unui nou partid. În anumite cercuri, Averescu și cei din jurul lui aveau deja un discurs privind regenerarea morală a României. În joc era nu numai soarta țării, cum se clama adesea, ci și a oamenilor politici, care voiau un viitor deschis pentru interesele și ambițiile lor.
În perspectivă este evident că schimbarea guvernului Averescu a fost un rezultat al întâlnirii a două interese majore: ale Centralilor și ale lui Ion I.C. Brătianu/liberalilor; „sugestiile” au venit către rege din cele două părți. Constantin Argetoianu avea să scrie în memoriile sale că fiecare dintre cei care au contribuit la formarea guvernului Averescu a avut un „gând ascuns”: și Brătianu, și regele, și memorialistul (Argetoianu), și Averescu însuși. Atât Brătianu, cât și Averescu credeau că îl trag pe sfoară pe celălalt. În mod cert, „flerul” și experiența politică ale lui Averescu nu erau pe măsura ambițiilor sale. Pentru rolul pe care l-a avut în înlăturarea sa de la putere, Averescu avea să-și păstreze resentimentele față de Brătianu.
La 27 februarie/12 martie 1918, Alexandru Marghiloman sosea la Iași, iar la 28 februarie/12 martie avea o întrevedere cu regele Ferdinand. Alexandru Averescu și-a dat demisia, dar avea să asigure tranziția până la constituirea noului guvern. În aceeași zi de 28 februarie/12 martie 1918 se produceau alte evenimente importante pentru România. Întrucât tratativele cu Centralii trebuiau continuate, Constantin Argetoianu a plecat la București. El trebuia să anunțe criza de guvern de la Iași și să predea conducerea delegației lui Papiniu, care avea să continue discuțiile, dar cu rezerva aprobării de către noul cabinet. În unele cercuri politice românești exista teama că demisia guvernului Averescu ar fi produs o impresie proastă în fața Centralilor, ba chiar că aceștia ar fi putut înăspri condițiile de pace. Alexandru Averescu s-a întâlnit la Iași cu Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, și Daniel Ciugureanu, premierul Republicii Democratice Moldovenești. Aceștia s-ar pronunțat pentru unirea Republicii cu România. Însă Averescu voia ca întâi să se obțină recunoașterea Republicii ca stat independent, ceea ce i-ar fi permis să dispună de libertatea sa. El intenționa să facă demersuri pentru invitarea basarabenilor la Buftea și participarea lor la negocierile de pace, după cum a subliniat Octavian Țîcu într-unul din articolele sale. Cu doar o săptămână înainte, între premierul Averescu și Cristian Racovski, reprezentantul guvernului Rusiei Sovietice și liderul Comitetului Executiv Central al Sovietelor Frontului Român, Flotei Mării Negre și regiunii Odesa, fusese semnat un acord care privea direct Basarabia, îndeosebi prezența armatei române acolo.
***
Pentru reconstituirea celor petrecute în timpul scurtei guvernări Averescu sunt disponibile documente de arhivă și memorii. Îndeosebi cele din urmă sunt considerate partizane, pentru că exprimă punctele de vedere ale celor direct implicați, deși istoricii cad de acord că ele oferă informații importante pentru subiectul nostru. Din interiorul guvernului informațiile provin de la Alexandru Averescu, Notiţe zilnice din război, vol. 2, București, Editura Militară, 1992; Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. IV, partea a V-a, 1917-1918, București, Editura Humanitas, 1993. Perspectivele „opoziției” liberale se regăsesc în: I.G. Duca, Amintiri politice, vol. III, München, Jon Dumitru Verlag, 1982; Gheorghe Gh. Mârzescu, Fapte și impresii zilnice (1917-1918), București, Editura Curtea Veche, 2004. Pentru o privire asupra unei structuri politice unde s-au luat decizii în această perioadă, vezi Ion Mamina, Consilii de Coroană, București, Editura Enciclopedică, 1997.
