Prizonierii de război Centrali și internații civili în România, 1916-1918 (IV)

Dobrovăț: lagăr pentru ofițeri

Situat la aproape 30 de km sud-est de Iași, în urmă cu un veac satul Dobrovăț aparținea din punct de vedere adminstrativ județului Vaslui. Moșia Dobrovăț făcea parte de la sfârșitul secolului XIX din Domeniile Coroanei. Lângă sat se afla biserica ridicată de Ștefan cel Mare. În urma intervențiilor succesive, biserica dobândise trei turle mari, de tip bulb, nemaiamintind de ctitoria ștefaniană, care fusese ridicată în cunoscutul stil moldovenesc. În apropierea bisericii se găsea o clădire mare de piatră, cu etaj, ridicată de familia Racoviță.

În acest complex funcționase timp de câteva veacuri o mănăstire. După secularizarea din timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, lăcașul de cult dobândise statutul de biserică de mir, iar casa Racoviță avusese diferite destinații, penitenciar, orfelinat de fete, apoi școală de agricultură. Curtea școlii era mică, fiind separată printr-un zid de piatră de curtea mai mare a bisericii, care era și ea împrejmuită cu zid.

La Dobrovăț a funcționat în anii 1916-1918 un lagăr pentru ofițerii Centrali ajunși în mâinile românilor. Despre acest lagăr avem informații variate, inclusiv câteva rapoarte elvețiene contemporane. Medicul Luciano Bacilieri, maior în Armata Elvețiană, făcea parte dintr-o structură însărcinată cu apărarea intereselor Puterilor Centrale în România. Bacilieri a făcut o vizită la Dobrovăț în zilele de 28-29 martie 1917, dar a ajuns acolo și în octombrie, apoi în noiembrie 1917. Doctorul René Guillermin și căpitanul Walther v. Stockar au vizitat și ei lagărul Dobrovăț la 4 februarie și la 13 martie 1918.

Distanța de la Iași la Dobrovăț putea fi parcursă în parte, 10 km, pe drumul principal spre Vaslui, desfundat în perioadele cu precipitații. Apoi urma un drum forestier îngust, impracticabil pe ploaie sau ninsoare, când noroiul era de 20-30 centimetri, vehiculele fiind în permanență în pericol de a se răsturna. Mulți vizitatori din epocă, de la regina Maria până la elvețienii amintiți, au remarcat că zona era frumoasă, colinară, acoperită cu păduri, cu o climă sănătoasă și cu bune izvoare de apă. Pentru un om obișnuit cu ordonatele localități rurale elvețiene, așezarea părea mai puțin un sat, cât mai ales o aglomerare de case țărănești înșirate de-a lungul drumului.

Din octombrie 1916 și până în august 1917, comandantul român al lagărului Dobrovăț a fost căpitanul Dan. Acesta a fost cooperant cu doctorul Bacilieri, în timpul vizitei din martie 1917, facilitându-i accesul acolo unde voia. Impresia a fost că Dan avea o atitudine corespunzătoare față de prizonieri și făcea ceea ce putea într-un context defavorabil. Erau aspecte care i-ar fi impresionat neplăcut pe elvețieni, dar ele nu dovedeau lipsă de bunăvoință, ci mentalități deosebite, înțelegerea diferită a lucrurilor. Comandantul român părea să-i trateze pe prizonierii Centrali în modul în care ar fi vrut să fie tratați prizonierii români ajunși în mâinile inamicului, după cum avea să noteze medicul elvețian Barcilieri. Se pare că fie lucrurile s-au schimbat după martie 1917, fie percepția ofițerilor captivi era variabilă, de vreme ce, la începutul anului 1918, unii dintre ei aveau să i se plângă doctorului Guillermin de „severitatea excesivă” a căpitanului Dan.

Cel care i-a urmat căpitanului Dan la conducerea lagărului Dobrovăț, din august 1917, a fost colonelul în rezervă Victor Radovici. Și acesta, și familia sa aveau o bună relație cu ofițerii prizonieri. Uneori colonelul invita la masă câțiva prizonieri. La fel proceda și un proprietar din satul Dobrovăț. Colonelul român a fost deschis față de medicul Guillermin și căpitanul Stockar în timpul vizitei acestora în februarie 1918. Prizonierii îl considerau pe colonelul român bun și corect.

La sfârșitul lunii martie 1917, în lagărul de la Dobrovăț se găseau 167 de ofițeri, împreună cu ordonanțele lor, tot prizonieri. Cel mai înalt grad ofițeresc între prizonieri era cel de maior; existau doi atunci, unul austro-ungar, celălalt german. În februarie 1918, erau în lagăr 201 ofițeri și 64 soldați prizonieri. Din punct de vedere al armatelor de proveniență 181 erau austro-ungari (139 ofițeri și 42 ordonanțe), 74 germani (54 de ofițeri și 20 de soldați) și 10 turci (opt ofițeri și doi soldați). Nu existau decât doi ofițeri superiori, și anume doi maiori austrieci. La începutul lunii aprilie 1918, înainte de eliberarea prizonierilor, în lagărul de la Dobrovăț erau 197 de ofițeri și 64 trupă.

Cazarea

În fosta casă Racoviță, din care fusese evacuată școala de agricultură, a fost instalat lagărul pentru ofițerii Centrali capturați de Armata Română în 1916-1917. Paza lagărului era asigurată de santinele înarmate, sistemul de supraveghere părându-li-se cam rigid ofițerilor prizonieri. Clădirea era destul de bine întreținută și curată, la fel și împrejurimile.

Existau circa 20 de camere, de diferite dimensiuni. În unele camere se aflau câte patru-cinci paturi, în altele de la 15 până la 18. Erau camere înalte, de peste trei metri, cu ferestre mari. Unele camere aveau geamuri sparte și întrucât nu exista sticlă disponibilă, pentru a împiedica vântul să intre, se astupaseră geamurile cu cearșafuri sau cu hârtie și carton. În aceste condiții, chiar dacă se făcea focul, nu era suficient pentru a obține o temperatură satisfăcătoare pentru respectivii prizonieri. Prizonierii germani desenaseră pe pereții uneia dintre camere, cu creionul, portretele kaiserului Wilhelm al II-lea, ale generalilor Hindenburg și Ludendorf etc. În primăvara anului 1917 nu exista petrol, de aceea camerele nu erau luminate; doar coridoarele clădirii aveau câte o lampă.

Spațiul nu era suficient pentru prizonieri, motiv de nemulțumire din partea lor, iar aerisirea era problematică. De aceea, în curte au fost construite două barăci din scânduri, cu pereți dubli, între care fusese pus pământ bătătorit. Existau ferestre duble, sobe bune, cu lemne suficiente. Însă când vântul sufla cu putere trecea prin pereții despărțitori. Probabil și din acest motiv prizonieri evitau barăcile; totuși, 12 dintre ei le-au găsit satisfăcătoare și s-au mutat într-una dintre ele.

Prizonierii ofițeri dormeau pe saltele groase umplute cu paie, puse pe capre de lemn, și aveau pături de lână, cearșafuri și perne. În primele luni nu se schimbaseră paiele, iar saltelele și fețele de pernă nu fuseseră spălate, din cauza lipsei săpunului.

La începutul anului 1917, comandantul lagărului permisese ducerea rufelor la spălat în sat. Această practică a fost însă interzisă în momentul în care în rufele curate fuseseră găsiți păduchi vii. Interdicția era menită a împiedica aducerea germenilor tifosului exantematic între prizonieri. Chiar și așa, mai mulți prizonieri aveau paraziți. La intervenția lui Bacilieri, în martie 1917, reprezentantul Ministerului de Război al României a promis că avea să trimită din depozitele militare câteva kilograme de săpun, gaz și sulf pentru deparazitarea ofițerilor, efectelor și camerelor. O soluție alternativă era folosirea pentru spălarea rufelor a apei calde și a cenușii (așa-numita leșie pentru oamenii locului).

Prin intermediul Legației Elveției, în iarna 1917/1918, prizonierii primiseră rufărie de la Odesa. În acel moment, cei mai mulți dintre ei aveau haine suficiente și încălțăminte bună.

Apă era din abundență în zonă. Inițial nu exista instalație de baie în lagăr, dar o sală a fost amenajată pentru ca oamenii să se spele dimineața. Ulterior au fost instalate trei bazine mari cu apă, care erau umplute de ordonanțe cu ajutorul găleților. La începutul anului 1918 săpunul nu lipsea.

În interiorul clădirii exista o latrină, care însă nu era utilizată întrucât se defectase, iar paza ar fi fost greu de asigurat. De aceea inițial au fost folosite două latrine situate afară, apoi s-a mai construit una. Era vorba de simple gropi în pământ, care în 1917 erau dificil de folosit, dar la începutul anului 1918 erau înstr-o stare bună; erau dezinfectate odată la opt zile.