O ţară – şi când zic „ţară”, nu mă refer la Moldova dintotdeauna, şi nici la cea a „copiilor copiilor noştri”, ci la statul Republica Moldova, ce-şi proclamă independenţa pe 27 august 1991, ca urmare a puciului ratat de la Moscova, şi care se revendică, din pdv al dreptului internaţional, de la RASSM – ca un preş la uşa Uniunii Europene, poarta de Est (alias, România), de care şi-au şters picioarele politicienii de toată mâna, de toate culorile, în tot acest răstimp. Şi – nu mai puţin grav! – sub care s-a ascuns toată mizeria, c-o fi ea „agrariană” sau „frontistă”, „democrată” sau „comunistă”, „unionistă” sau „statalistă” etc., etc. (A se ţine seama de ghilimelele de rigoare – de bună seamă, cu ce au greşit bietele cuvinte că trebuie să acopere nişte realităţi moldoveneşti în care „una fumezi şi alta grăieşti”?!) Chiar dacă fiecare nouă guvernare începea, de regulă, prin a denunţa abuzurile, nelegiuirile & eşecurile administraţiei(-lor) precedente, mai departe de simpla retorică nu se întâmpla mare lucru, de unde şi senzaţia unei continuităţi-în-a-bate-pasul-pe-loc, exact ca-n bancul despre cele patru viteze ale automobilului moldovenesc: încet, încetişor, deloc şi pe loc. Altfel spus, clasa politică s-a perpetuat, egală cu sine, prin succesori aleşi după chipul şi asemănarea celor care-i lansau în politică; până şi trădările – şi am avut parte, în ultimii 8 ani, de numeroase treceri, cu arme şi bagaje, dintr-o tabără în alta – n-au făcut decât să refacă aceeaşi elită, doar că – şi aici stă noutatea – recurgând uneori şi la „pedepse exemplare” (ca să le fie pe plac europenilor, vezi Doamne! justiţia îşi face treaba) cu iz autohton de „reglări de conturi”.
Am scris „conturi”, şi m-am gândit la „corturi”. De-o săptămână şi mai bine, Chişinăul a redevenit un „oraş de corturi”, doar că, de data aceasta, ele nu formează un „orăşel al libertăţii” în PMAN, şi nici n-au aer de staţiune balneară (după modelul Parisului, unde se organizează, pe timp de vară, nişte „plaje” pe malul drept al Senei, pentru parizienii care nu pot pleca în vacanţă la mare), ci-s împrăştiate prin toate sectoarele capitalei şi sunt de două culori – roşii-socialiste, unde se adună semnături în favoarea referendumului pentru destituirea primarului liberal Dorin Chirtoacă; şi albastre-liberale, unde se adună semnături pentru demiterea preşedintelui socialist Igor Dodon. Între timp, oraşul a devenit o imensă gunoişte, y compris şi cu complicitatea celor două tabere adverse, una deţinând majoritatea în Consiliul Municipal, iar alta furnizănd primarul ganeral, şi nu o dată... (Emblematică, în acest sens, mi se pare bătălia – fizică! imagini difuzate de toate televiziunile şi comentate, în bine cunoscutu-i stil băşcălios, de liderul PCRM Vladimir Voronin – cu saci de gunoaie dintre socialişti şi liberali, de unde ar fi trebuit – şi unii, şi alţii! – să-şi pună cenuşă pe cap.) Şi chiar dacă, de marţi dimineaţa, s-a început o evacuare a deşeurilor, mizeria nu are cum să dispară cu una, cu două – alte corturi (pentru votul mixt vs pentru alegerile pe liste de partid, să zicem) vor lua loc celor roşii & albastre, iar ţara cum a fost un preş de şters picioarele & de ascuns gunoiul, aşa şi a rămas...
...departe de a fi cea mai glorioasă, curăţarea grajdurilor lui Augias – neîngrijite timp de 30 de ani! – mi se pare de departe cea mai demnă de laudă faptă de vitejie a lui Hercule. Mâna pe mături & făraşe, eroi ai neamului!