În noaptea de 6 spre 7 noiembrie 1917 (pe stil nou), avea loc un eveniment care va schimba faţa omenirii – Revoluţia din Octombrie (neapărat Marea, în terminologia sovietică). În ajunul acesteia, câţiva bolşevici de vază îşi exprimaseră temerea că încă nu at fi sosit momentul, însă V.I. Lenin punea capăt discuţiei, lansând lozinca: „Astăzi este devreme, mâine va fi târziu!”. Greu de spus ce turnură ar fi luat secolul XX în cazul unui eşec al bolşevicilor – hélas! istoria nu se scrie la modul condiţional. Să rămânem, încă puţin, în acel îndepărtat an 1917, avându-l drept ghid pe istoricul Mario Turchetti:
„A doua zi după lovitura de stat bolşevică din 25 octombrie 1917, Congresul Sovietelor decretează executarea celor mai importante articole ale revoluţiei, cum ar fi abolirea dreptului la proprietate asupra pământului şi confiscarea pământurilor moşiereşti, precum şi convocarea Adunării Constituante. Alegerile în Adunarea Constituantă ar fi trebuit să confirme adeziunea marii majorităţi rurale la Partidul Bolşevic şi să-i asigure acestuia din urmă legitimitatea esenţial democratică a puterii sale, care să fie confirmată apoi de Consiliul Comisarilor Poporului, conceput ca organ executiv al dictaturii proletariatului. Or, (...) alegerile îi plasează pe bolşevici în minoritate (25%), majoritatea revenindu-i socialiştilor revoluţionari (SR, 58%), care se aliază menşevicilor (4%), pentru a lăsa în urmă partidele minoritare, cadeţii şi altele (13%). Sprijinit de Troţki, V.I. Lenin dizolvă Adunarea, dar, procedând astfel, sfârşeşte prin a înăbuşi aspiraţiile democratice ce au alimentat revoluţia. (...)
Deja la sfârşitul lui decembrie 1917, Lenin creează poliţia secretă, CEKA (...). Una dintre primele sarcini importante ale noului organism va fi, în aprilie 1918, eliminarea fizică a grupărilor anarhiste care, după ce au participat la revoluţie alături de bolşevici, deveniseră prea influente şi deţineau funcţii de conducere în Armata Roşie. Odată aceasta din urmă erijată în armată permanentă, Partidul Bolşevic controlează mecanismul noului stat conţinând, dincolo de poliţie şi armată, aparatul birocratic. În 1918, puternicul Partid Bolşevic triumfă asupra partidelor disidente, considerate antirevoluţionare dat fiind caracterul lor antisovietic. (...) Întreaga putere de a ancheta, a aresta, a executa fără niciun fel de procedură judiciară, a organiza lagăre de concentrare (...) se află în mâinile CEKA. Acest regim de teroare devine oficial după declaraţia Comisarului Poporului de Interne care, în urma unui atentat ratat împotriva lui Lenin, instaurează teroarea roşie. (...) Numărul exact de victime rămâne necunoscut; el variază, în funcţie de surse, între 50.000 şi 2 milioane de morţi pentru perioada 1918-1920. Astfel dictatura proletariatului, aşa cum se realizează formal prin exercitarea puterii Sovietelor, se confundă cu dictatura personală a lui Lenin” (Mario Turchetii, Tirania şi tiranicidul, Cartier, 2003).
Revenim în zilele noastre, alături de Octavian Ţâcu, istoricul moldovean care distinge „cel puţin trei puncte de vedere legate de caracterul acestui eveniment”:
„a. Pentru o şcoală de istorici, care ar putea fi numită liberală, revoluţia din octombrie a fost un puci”, şi asta deoarece „lovitura de stat din noiembrie 1917 efectuată de bolşevici sub conducerea lui Lenin nu a răsturnat ţarismul, ci a înlăturat primul guvern democratic al Rusiei, punând capăt unui experiment incipient de democratizare a acesteia.
b. Confruntată cu o astfel de interpretare, istoriografia sovietică a încercat timp de 70 de ani să arate că, de fapt, 7 noiembrie 1917 a fost o finalitate prognozată, inevitabilă, logică, a unui proces, asumat conştient de masele populare sub conducerea bolşevicilor. (...) Această abordare a devenit unul dintre miturile fondatoare ale statului sovietic, care (...) făcea intangibilă problema legitimităţii regimului (...)
c. Atât abordarea liberală, cât şi cea marxistă pornesc de la o premisă ideologică în interpretarea evenimentului. În aceste condiţii apare un al treilea curent istoriografic, care are ca intenţie «deideologizarea» revoluţiei ruse, prin asumarea unor puncte de vedere convergente. (...) Din acest punct de vedere, revoluţia din octombrie a fost o convergenţă circumstanţială dintre doi factori: pe de o parte, cucerirea puterii politice de către un partid care se deosebea de restul prin structură, organizare, tactică şi ideologie; iar pe de altă parte, o extinsă revoluţie socială, multidimensională şi independentă.”
* * * * * * *
Fac parte din generaţia „nepoţeilor lui Ilici” – abia dat la şcoală, în 1971, am şi devenit octombrel; în clasa a treia, către ziua de naştere a lui Lenin sau poate la 9 Mai, de Ziua Biruinţei (nu-mi mai aduc aminte), eram primit în rândurile organizaţiei pioniereşti (ceea ce, la ora aceea, m-a entuziasmat); în clasa a 7-a, înainte să fi împlinit vârsta regulamentară (de 14 ani), intrasem în comsomol (pură formalitate, dar tot ceva a vibrat, când păşeam pragul Comitetului Central al UTC-ului). Ţin minte cu lux de amânunte ziua şi ora când întreaga vrajă s-a spulberat, culmea – din pasa unui muncitor fruntaş în producţie. Se întâmpla chiar pe 7 Noiembrie 1982 (L.I. Brejnev mai avea de trăit trei zile, până pe 10 noiembrie) – televiziunea transmitea ÎN DIRECT parada oamenilor muncii din Piaţa Roşie de la Moscova, alternând cu mici secvenţe din Piaţa Biruinţei de la Chişinău. La un moment dat în faţa camerei de luat vederi apare un partinik, cu medalii în piept şi privire oţelită care începe să recite un text în moldoveneşte... cum însă are tarc, insul se poticneşte la prima frază, o reia... iarăşi se poticneşte... mai face un efort, zadarnic... şi atunci trage – ÎN DIRECT!!! – o mamă de înjurătură proletară: «... твою мать!», camera îl mai fixează preţ de o clipă (probabil şi regizorul o fi rămas perplex), stupoare! – după care omul dispare din cadru, iar imaginile vin iarăşi din Piaţa Roşie. Ce-o fi păţit sărmanul fruntaş în producţie, pe linie de partid, în zilele ce-au urmat? Căci, pregătindu-se de paradă în dimineaţa zilei de 7 Noiembrie, numai disident nu se visa. Că l-o fi costat, nu-i nicio îndoială – întrebarea e până unde va fi mers maşinăria represivă. Iată un subiect de proză ce-şi aşteaptă încă un condeier pe măsură...
Şi încă, pour la bonne bouche: în Republica Moldova avem cel puţin două partide ce-şi revendică învăţătura leninistă: PCRM şi PSRM, ultimul îngroşându-şi rândurile pe seama celui dintâi. Lămuriţi-mă şi pe mine, domni-tovarăşi: astfel stând lucrurile, acum care dintre acestea e bolşevic şi care menşevic?
