S-a stins din viaţă – şi când zic „s-a stins”, am în faţa ochilor o lumânare arsă până la degetele celui/celei care o ţine –, la 89 de ani neîmpliniţi, doamna Doina CORNEA (n. 30 mai 1929, Braşov – 4 mai 2018, Cluj-Napoca), una dintre cele mai puternice voci ale rezistenţei româneşti din anii comunismului târziu, cea care a difuzat, între 1982 şi 1989, peste 30 de texte protestatare la Radio Europa Liberă; cea care s-a solidarizat cu muncitorii din Braşov, în 1987, răspândind alături de fiul ei 160 de manifeste, fapt pentru care ambii au fost arestaţi şi închişi timp de 5 săptămâni; cea care în 1988 îi cerea papei Ioan Paul II, printr-o scrisoare difuzată la Radio Europa Liberă, scoaterea Bisericii Române Unite cu Roma din ilegalitate; cea care ieşea în stradă la Cluj pe 21 decembrie 1989, alăturându-se protestatarilor, fiind cooptată imediat după Revoluţie în Consiliul Frontului Salvării Naţionale, din care-şi dă demisia în 23 ianuarie 1990 din până cauza transformării acestuia în FSN; cea care se numără printre fondatorii Forumului Democrat Antitotalitar, din care s-a coagulat mai târziu Convenţia Democrată din România; cea care a fost membră-fondatoare a Grupului pentru Dialog Social, a Alianţei Civice şi a Fundaţiei Memoria.
Întâmplarea – fericită pentru mine (care tot de la o nenorocire a pornit, dar asta rămână în paranteză) – a făcut s-o cunosc, în mai 2002, la Cluj-Napoca, fiind invitat de Fundaţia Memoria să ţin o prelegere („Intelectualul şi puterea”, ceva în genul acesta) la Universitatea Babeş-Bolyai. Schimbând câteva cuvinte cu Domnia Sa, am fost pur şi simplu uluit câtă forţă interioară emana acea doamnă scundă, foarte fragilă şi având o voce ca un firicel de apă, adevărat o apă cristalină. În toţi anii care au urmat, m-am întors din când în când cu gândul la acea singură întâlnire – şi bucuria de a o şti în viaţă mi-a luminat existenţa. Era – până azi dimineaţa, când aflat vestea la RFI – asemenea unei candele abia pâlpâind ce face să simţi că spaţiul locuit e unul îndumnezeit.
Nu ştiu dacă Doina Cornea va avea parte de funeralii naţionale; sper ca preşedintele României Klaus Iohannis să găsească timp pentru a-i aduce un ultim omagiu; m-ar întrista însă nespus să-i văd pe liderii coaliţiei la putere – urmaşii direcţi ai celor care au confiscat Revoluţia Română, în primăvara lui ’90, dând-o pe Mineriade – petrecând-o pe ultimul drum (imaginea lui Ion Iliescu de la funeraliile lui Cornel Coposu şi azi mă întoarce pe dos); constat doar că printr-o ciudată lucrătură a destinului anii vieţii Domniei Sale sunt aceiaşi ca anul Revoluţiei Române, 89 neîmpliniţi vs 89 cu neîmpliniri.
În semn de omagiu, vă propun în cele ce urmează un poem din volumul Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, Cluj-Napoca, 1994, mai exact secvenţa a XI-a, acum cu menţiune: In memoriam Doina Cornea:
* * * * * * *
trei-fraţi-încălecaţi-unul-în-cîrcă-la-altul iată că vin în cale
(nu că poteca-i îngustă sau circulaţia-i mult prea
intensă – de unde? – dar au
tustrei doar un rînd unul singur de straie şi-l poartă
odată: cînd ăla de sus îşi îndeasă căciula pe frunte al doilea
îşi încinge sumanul şi-al treilea-şi
trage bine iţarii şi hai!... şi au mers ei au mers
pînă cel cu sumanul să nu-i amorţească picioarele prins-a
a-i tot da pinteni celui de jos: “di căluţule di!” pînă cel
căciulat să nu-şi bîţîie braţele-n dodii grabnic le-nfundă
în urechile celui din mijloc... şi-au mers ei au mers
cel bătut opintindu-i pe cei nebătuţi şi simţind sub călcîie
limba aspră a ţarinii ăla călare
atingînd cu gingaşele-i tălpi – două limbi nu-altceva! – pietricelele
din rărunchii sărmanului om cu un vag sentiment c-ar păşi
pe-o cărare de ţară căciulatu-ntre timp răsucind
mintea celui de sub ca pe-un cub al lui rubik... şi-au mers ei au mers
şi tot merg pînă astăzi de nu s-au oprit undeva: unu-i vînăt de
frig altu-i galben ca ceara cel’lalt arde ca para
vîntu-i bate şi-i zdrenţuie ca pe-un drapel) mijlociul
are-un gol – cît să-ţi bagi prin el capul – în piept
şi să strigi cît te-or ţine bojocii cu gura şi nările două:
“nu vă fie frică “nu plecăm acasă “ole! ole! oleeeee
comunismul pică!” morţii nu ne lasă!” ceauşescu nu mai e!”
trei-fraţi-înfriguraţi-unul-în-cîrcă-la-altul se duc dracului de-a curu-n cap
(nu că poteca-i îngustă sau circulaţia-i peste măsură de
aglomerată – de unde? – dar n-au
nici o zdreanţă pe ei: cel de sus îl încalecă pe mijlociul
mijlociul pe ăla de jos care n-are pe cine să-ncalece şi pe care văzîndu-l
preşedinţi pudibonzi să le-arunce din urmă: golani!... şi s-au dus ei s-au tot
dus în cîrcă pe rînd ciomăgiţi de mineri zădărîţi de mulţime:
“cel-bătut-îi-duce-pe-cei-nebătuţi!” pînă n-au mai avut un’ se duce
pînă iată se-ntorc chiar de unde-au plecat în decembrie – unu-i
vînăt de frig altu-i galben ca ceara cel’lalt arde cu pară
vîntu-i bate şi zdrenţuie ca pe-un drapel) mijlociul
are-un gol – cît să-ţi bagi prin el capul – în piept
şi să strigi cît te-or ţine bojocii:
“......................... “nu plecăm acasă “...........................
........................!” morţii nu ne lasă!” .........................!”