Linkuri accesibilitate

Lecțiile Brubeck și Pawlikowski: Nicio dictatură nu poate tolera jazzul


Pe la mijlocul anilor 1950, Departamentul de Stat american a sponsorizat mai multe turnee internaționale pentru legende ale jazzului precum Dizzy Gillespie, Louis Armstrong, Duke Ellington, Benny Goodman și Dave Brubeck (vezi Penny M. Von Eschen, Satchmo Blows Up the World: Jazz Ambassadors Play the Cold War, Cambridge: Harvard University Press, 2004). Majoritatea documentelor Departamentului de Stat legate de acele activități din ceea ce s-a numit Războiul Rece cultural se găsesc astăzi la Arhivele Naționale din College Park, Maryland și la Universitatea din Arkansas, în Fayetteville. Dintre artiștii menționați, un loc aparte îl ocupă Dave Brubeck, care, în 1958, a avut concerte în mai multe orașe poloneze. Există o colecție de documente din acea călătorie, scrisori personale și profesionale, în „Colecția Brubeck” de la Universitatea Pacificului din Stockton, California. Așadar, în urmă cu șaizeci de ani, Dave Brubeck a întreprins o faimoasă călătorie în Polonia comunistă ca parte a marelui proiect al Războiului Rece de propagare a democrației și a stilului de viață american, în opoziție cu stalinismul.

Dave Brubeck, la 82 de ani, la un festival de jazz in Hollywood, 15 iunie 2003
Dave Brubeck, la 82 de ani, la un festival de jazz in Hollywood, 15 iunie 2003

Povestea acelui turneu este evocată astăzi în cele mai diverse colțuri ale reprezentării artistice. Primul concert, susținut în Szczecin, a avut un impact răsunător. În 1958, Dave Brubeck Quartet era și primul grup american de jazz care vizita Polonia. În acest an, fiul lui Dave, Darius Brubeck, și-a dus cvartetul într-un turneu aniversar polonez care a început pe 5 și se va încheia pe 18 noiembrie 2018. Evenimentul se vrea o reiterare cât mai fidelă a turneului de acum 60 de ani. Darius Brubeck avea pe atunci zece ani și l-a acompaniat pe tatăl său. Experiența poloneză l-a schimbat într-atât de mult încât a devenit el însuși un extraordinar muzician (pianist), educator și ambasador cultural. Astăzi septuagenar, el își amintește impactul primelor reprezentații în Polonia comunistă: „Întreaga noastră eră de propagandă și demonizare s-a evaporat în câteva secunde”. O observație perfect congruentă, de altfel, cu convingerile profunde ale tatălui și mentorului său: „Nicio dictatură nu poate tolera jazzul. Este primul semn al întoarcerii la libertate”.

Cum a ajuns însă Polonia comunistă un sol fertil pentru jazzul american? După moartea lui Stalin în 1953 și dezghețul care i-a urmat, cultura poloneză a cunoscut o înflorire substanțială. Pentru ceea ce ne interesează aici, jazzul polonez a renăscut din propria-i cenușă: în 1954, la Cracovia, are loc primul eveniment de jazz post-stalinist, iar în 1956, festivalul de stat de la Sopot marchează practic recunoașterea oficială a jazzului de către regimul comunist polonez. Ceea ce a urmat au fost ani de zile de evenimente artistice și concerte de-a lungul și de-a latul unei țări care îi dăduse, poate din același entuziasm postbelic, pe contra-culturalii „bikini boys”. Era, de fapt, un drept redescoperit la propriul gust estetic. În urmă cu șaizeci de ani, în martie 1958, cu ocazia celei de-a patruzecea aniversări a independenței poloneze, prezența lui Dave Brubeck într-o țară comunistă s-a suprapus în chip magic peste această regăsită atmosferă de efervescență culturală.

Paweł Pawlikowski și Oscar-ul său pentru filmul „Ida”
Paweł Pawlikowski și Oscar-ul său pentru filmul „Ida”

Un alt artist, regizor de film, care reușește să anvelopeze extraordinar referințele muzicale, în particular cele despre jazz, în atmosfera asfixiantă a anilor 1950 și 1960 polonezi, este Paweł Pawlikowski. Să ne aducem aminte de Ida, capodopera cinematografică din 2013 în care Equinox-ul lui John Coltrane reprezintă în chip aluziv o lume a alegerilor personale, opuse—cum altfel?—edictelor autoritare. În acest sens, jazzul este o cultură alternativă aflată sub radarul stalinismului și catolicismului. Citită în această cheie, intensa baladă a lui Coltrane devine un omagiu adus muzicii ca simbol și agent al schimbării.

Pawlikowski a devenit în ultimii ani un maestru confirmat al utilizării jazzului ca fundal pentru povești de dragoste imposibile. Estetic vorbind, așa cum mărturisea regizorul polonez într-un interviu de acum trei ani, producții precum Ida se apropie mai mult de Noul Val cehesc, de Closely Watched Trains (Ostre sledované vlaky, 1966, de Jirí Menzel), A Report on the Party and the Guests (O slavnosti a hostech, 1966, de Jan Nemec) sau Loves of a Blonde (Lásky jedné plavovlásky, 1965, de Miloš Forman). Începând cu Raportul Secret al lui Hrușciov și cu întreg procesul de destalinizare, cenzura în Polonia și-a slăbit strânsoarea irespirabilă, dar cultura a continuat să fie dependentă de resursele statului. „Există o foame pentru adevăr și formă. Pentru dreptul de a vorbi liber. Încă mai există cenzură în Iran, așa că trebuie să vorbești, mai mult sau mai puțin, în metafore, ceea ce nu e tocmai un lucru rău pentru artă”, mărturisea același Pawlikowski în tentativa lui de a raționaliza propria creație cinematografică într-un context artistic militant global.

Anul acesta, Paweł Pawlikowski pare că a dat din nou lovitura cu magistrala sa producție Cold War, obținând marele premiu pentru regie la Cannes. Filmat asemeni Idei, în cadre alb-negru, noul film—o poveste imposibilă de dragoste în care regizorul a presărat aluzii intime la părinții săi—vorbește inclusiv despre marile schimbări politice și culturale care se petreceau în Europa, în primele decenii postbelice. Wiktor (jucat de Tomasz Kot) și Zula (jucată de Joanna Kulig) sunt chiar numele reale ale părinților lui Paweł, marcate de dinamica absurdă a unei relații intermitente și de exilul în diferite culturi. Pe scurt, „mama tuturor poveștilor de dragoste”. Asta și-a dorit Pawlikowski și asta cred că a și reușit. Avem de-a face cu un musical politic, o declarație estetică și o întoarcere la elementele autentice ale culturii poloneze. Wiktor este un muzician de jazz, iar Zula, o dansatoare și cântăreață de balade populare poloneze; povestea lor, una intertextuală. Trenul relației paradoxale dintre cei doi traversează două decade și tot atâtea cotituri amețitoare, unind ca într-un fir roșu continuu Polonia anilor ’50, Berlinul Războiului Rece, Parisul anilor ’60 și coastele însorite ale Iugoslaviei.

Maestru al povestirii minimaliste, lăsând mult loc pentru imaginația cinefililor, Pawlikowski amintește prin Cold War de capodopera lui Nicolas Roeg, Bad Timing (1980), acolo unde, asemeni personajelor noastre, Wiktor și Zula, o tânără femeie și un bărbat matur își iau rămas bun pe un pod care separă Cehoslovacia comunistă de Austria. Grădinile bifurcate borgesiene prin care se pierde cu intenție Paweł Pawlikowski sunt tot atâtea pretexte pentru bucuria pură a regăsirilor cosmopolite. Coloana sonoră reprezintă în sine o declarație istorică, propunând nume venerate precum pianistul avangardist polonez Marcin Masecki, Miles Davis sau Glenn Gould.

Avatarurile jazzului atât de îndrăgit de Pawlikowski, în timpul Războiului Rece, sunt ele însele subiect de conversație politico-culturală. Povestea turului polonez al lui Brubeck din 1958 conține agende suprapuse, secrete guvernamentale, dar și un nobil idealism. Ani mai târziu, Dave Brubeck avea să se confeseze în memorii că existase o mare nepotrivire între scopurile sale, la acel moment istoric, și cele ale Departamentului de Stat. Din perspectiva guvernului, turneul fusese doar un alt front al Războiului Rece. Din perspectiva sa însă, fusese artă ca instrument al păcii, nu armă ideologică.

Călătoria lui Brubeck din 1958, asemeni celei a fiului său, Darius, de luna aceasta, asemeni călătoriilor cinematice ale lui Pawlikowski din Ida și Cold War, vorbește implicit și despre prestigiul cultural al jazzului și al altor genuri populare într-un moment de redefinire a premiselor ideologice ale Războiului Rece. Probabil că însuși Dave Brubeck nu-și va fi imaginat la întoarcerea din turneul polonez că al său cvartet va performa la Moscova, în luna mai a anului 1988, în timpul unei cine de stat prilejuită de întâlnirea politică dintre Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov. Până spre sfârșitul anilor 1980, jazzul, care fusese considerat o formă de artă pervertită, ajunsese să fie performat în contexte politice extrem de vizibile. Întreg peisajul devenise aproape irecognoscibil pentru vechii „războinici reci” ai anilor ’50, cei care, încă din 1949, prin decizia Asociației Compozitorilor Polonezi, condamnaseră jazzul ca gen muzical decadent, creatură burgheză născută din imperialismul american, și îl împinseseră în catacombele culturii.

Tocmai acest underground fermentativ este cel care dă și cel mai bine seama pentru confluența paradigmatică dintre politică, istorie, memorie, emoție, destin și viață în filmele lui Pawlikowski. Morala acestei povești este că Polonia culturală și politică modernă, cea care a renăscut în și prin rafinatele săli de dans și concerte din Varșovia și Cracovia, sau prin barurile de improvizație din Gdańsk, a fost, de fapt, copilul îndepărtat, dar la fel de teribil, al Epocii Jazzului...

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG