Linkuri accesibilitate

Momentul tranzitologic al științei politice


Prăbușirea regimurilor comuniste a dus la importante transformări inclusiv în știința politică. Cercetătorii fostelor țări comuniste fuseseră îndelung „ghetoizați” în acest domeniu, dar au văzut 1989 ca pe momentul perfect spre a se reintegra în cercul global al disciplinei. Nu e deloc de mirare că cercetătorii politicii post-comuniste au privit spre colegii lor care studiaseră tranziția la democrație în alte părți ale lumii, încă de la începutul celui de-al treilea val (în 1974). Anul 1989 a dus și la numeroase dezbateri, câteva chiar aprinse, despre relevanța conceptului de „tranzitologie” în context post-comunist. Unii au arătat faptul că ideea se născuse din analiza tranziției în Europa sudică ori America Latină, și că n-ar avea, pe cale de consecință, o valoare explicativă pentru „noul val”. În anii ’90, Valerie Bunce scria un articol revelator pentru Slavic Review, formulat ca o întrebare: „Should Transitologists be Grounded?” Criticii tranzitologiei nu aveau o problemă doar cu caracterul ei teleologic, ci și cu lipsa de interes pentru istoria cazurilor particulare.

Chiar așa stând lucrurile, odată ce regimurile totalitare ale Europei de Est s-au prăbușit, a devenit inevitabil ca alte discipline să cedeze ispitei de a aplica propriile metode și concepte asupra noii regiuni. În plus, întrebările pe care le adresau tranzitologii erau, unele dintre ele, cu adevărat importante:

Care sunt secvențele modale prin care autoritarii cedează puterea celor atașați valorilor sistemului pluralist și alegerilor libere? (Ralf Dahrendorf, Reflecții asupra revoluției din Europa, București: Humanitas, 1993; acolo unde există traduceri, prefer să dau titlul ediției românești, tocmai pentru că sunt prea puțin promovate/discutate) Ce condiții determină caracterul pașnic sau violent al tranziției? (Juan Linz, Alfred Stepan, Problems of Democratic Transition and Consolidation, Baltimore: Johns Hopkins UP, 1996; sau lucrările lui Guillermo O’Donnell pe aceeași temă) Cum poate fi reconstruit un anumit sens al comunității după o dictatură brutală? (Jon Elster, Closing the Books: Transitional Justice in Historical Perspective, Cambridge: Cambridge UP, 2004) Cum pot fi armonizate cererile concurente ale diverselor comunități etnice? (David Laitin, Identity in Formation: The Russian-Speaking Populations in the Near Abroad, Ithaca, NY: Cornell UP, 1998). Care structuri constituționale funcționează cel mai bine în situații post-dictatoriale și care în societăți post-conflict? Și așa mai departe...

Trazitologii n-au pretins vreodată că democrația ar fi inevitabilă, dar răspunsurile la astfel de întrebări presupuneau că indiferent de ce va fi prins rădăcini, ca sistem politic, în 1989–1991, acest lucru era o funcție a voinței și alegerii umane. Literatura despre tranziții și consolidarea democrației a accentuat, într-adevăr, ideea și importanța acțiunii individuale. Făcând asta, ea răspundea implicit și unei generații mai vechi de teoreticieni care pretindeau a fi găsit un set de precondiții la democrație, cea mai importantă fiind dezvoltarea economică (vezi Political Man, cartea lui Seymour Martin Lipset din anii ’60 care făcuse atâta vâlvă). Prăbușirea comunismului și rapiditatea răspândirii alegerilor multipartidiste au părut să demonstreze că nu există precondiții la ordinea democratică sau, dacă astfel de precondiții ar exista, atunci ele ar fi minime și ușor de surmontat fie doar prin voința unor lideri, prin transferuri negociate de putere ori alte instituții atent proiectate.

Ceea ce rămâne esențial în legătură cu momentul tranzitologic al științei politice este că ne-a învățat faptul că evenimentele care au dus la 1989 (demonstrații, mese rotunde) și cele care i-au urmat (primele alegeri și constituții democratice) contează enorm! Este, în mod evident, preferabil să știi cât mai multe despre istoria țărilor pe care le studiezi, până și politologii știu asta, dar nimeni nu era obligat atunci să știe și despre diferențele dintre Europa habsburgică, cea rusificată și cea germană spre a explica modurile diferite în care aceste țări au ieșit din comunism. Tranzitologia a extins orizontul cunoașterii și a încercat să explice de ce unora le este mai greu să construiască instituții viabile pentru o reprezentare democratică sau pur și simplu o mai bună și corectă autoritate de stat. Și asta pentru că deși moștenirile comunismului erau de găsit pretutindeni, distribuția impactului lor a rămas mereu una inegală...

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG