Linkuri accesibilitate

Sindromul Vichy


Există anumite momente în istorie când evenimente majore, experiențe individuale și ideologii coincid într-atât de mult încât istoricii trebuie să se oprească din fragmentarea lor răbdătoare a trecutului și să se uite la excentricitățile umanității. Un astfel de moment a fost și vara anului 1940 în Franța, în special Armistițiul franco-german semnat pe 22 iunie 1940.

Evenimentul major a fost înfrângerea și ocuparea Franței în aproximativ șase săptămâni. Experiența individuală a fost cea a exodului masiv, goana a milioane de oameni din nordul și estul Franței, într-o încercare disperată de a evita armatele Germaniei naziste. Ideologia a fost cea a dreptei naționaliste, în special a acelei Action Française, al cărei principal reprezentant fusese Charles Maurras (1868-1952). Acesta făcuse o adevărată doctrină din anti-Dreyfusism și vituperase vreme de peste patruzeci de ani împotriva slăbiciunilor și decadenței celei de-A Treia Republici și a democrației parlamentare.

Coincidența celor trei elemente a generat fenomenul Pétain, un exemplu de hegemonie gramsciană (dacă a existat vreodată una), deși cu mult mai scurtă în durată decât, să zicem, alte hegemonii moderne notabile. Petainismul a combinat convingerea voluntară a oamenilor de rând, argumente comune și forța brută a fiecărui aparat de persuadare: educația, biserica, poliția, tribunalele și presa. A pozat, altfel spus, în întruchiparea patriotismului.

Triumful din 1940 al doctrinei naționaliste era cu atât mai acut cu cât fusese respins ca anacronic și irelevant în Franța anilor 1920 și 1930. Victoria Franței asupra Germaniei în 1918 i-a făcut pe profeții slăbiciunii republicane să pară nesăbuiți și isterici, și, până pe la mijlocul anilor ’20, eșecul Action Française de a produce o analiză economică sau socială riguroasă dusese la pierderea respectului mai tinerilor intelectuali de dreapta, care s-au reorientat apoi către fascism.

În anii ’30, procesul a mers chiar mai departe. Naționaliștii păreau că se vor abandona cu totul în brațele noilor forțe fasciste și chiar Charles Maurras începuse să-și tempereze anti-germanismul, fostul ax central al opiniilor sale despre ce anume constituie adevărata Franță. Pentru el, înfrângerea din 1940 venise la timp: putea salva din simbolurile în declin ale monarhismului și reinvesti parte din ele în Philippe Pétain (1856-1951). Exista suficient de multă viață în tradiția naționalistă pentru a se asigura că Pétain, François Darlan, Georges Lamirand, Xavier Vallat (responsabil de chestiunea evreiască) și Jean Borotra sunt cei care dictează la Vichy, și nu servilii acoliți ai fascismului de la Paris. Ceea ce-a părut a fi la început o nostalgie pentru un trecut estompat a devenit peste noapte forța activă a prezentului. Acesta a fost o parte esențială din remușcările încercate de mulți francezi în 1940.

Pétain a fost transformat în figură Cristică, mult deasupra staturii regilor moderni. I se făceau daruri, etichetate corespunzător în funcție de locul de proveniență, și i se așezau la picioare. Portretul mareșalului trona în spatele fiecărui altar, luând fața sfinților, iar intrările sale în orașele din Sud erau adevărate spectacole ale glorificării. Nu s-ar fi putut „oferi pe sine” națiunii franceze în prima sa cuvântare publică dacă n-ar fi fost convins că mitul și istoria depășiseră toate pragurile. Limbajul și imaginarul petainismului au fost ridiculizate suficient după război. Canonul petanist a demonstrat un dispreț suveran chiar pentru cei cărora le manipula cu atâta cinism criminal prejudecățile patriarhale și rasiale, caracterul lor fraudulent și responsabilitatea ultimă pentru tot ce era mai absurd în Franța regimului de la Vichy.

Tot Pétain a făcut o fixație personală din judecarea liderilor Frontului Popular pentru ceea ce el considera a fi o trădare a națiunii franceze și, pe parcurs, l-a acuzat pe Léon Blum (1872-1950), inter alia, de o formă de trădare socială. Deși în guvernul de la Vichy finanțele și capitalul erau bine reprezentate, legislația muncii care a urmat, culminând în celebra Charte du travail (4 octombrie 1941), a fost croită rigid în favoarea angajatorilor (oricât de mult ar fi încercat să escamoteze acest lucru într-un limbaj fantezist al corporatismului). 1940 a fost și anul morții definitive a Frontului Popular (formal, 1936-1938).

Petainismul anilor ’40 s-a caracterizat prin trei lucruri: persoana lui Pétain, cu a sa carismă patriarhală, de lider și martir; ideologia naționalismului; interesele transversale ale unor pături franceze privilegiate care pretindeau că reprezintă, de fapt, interesele națiunii. Într-un fel, demoralizatul popor francez al acelor timpuri a fost manipulat de limbajul patriotic al tuturor celor trei elemente. Însă, așa cum spuneam, cea mai importantă experiență individuală a acelor ani rămâne exodul, un fenomen care i-a afectat în bună măsură pe toți francezii, indiferent că erau refugiați sau doar interacționau cu ei.

Orice redefinire a naturii petainismului va trebui să țină cont mereu și să facă dreptate acestui episod. Să nu uităm că, în urmă cu 79 de ani, vreme de o lună de zile (mijloc de mai - iunie), populația Franței a trăit mai mult pe baza zvonurilor decât a informațiilor factuale. O evaluare atentă a Rezistenței va scoate la iveală nu doar parașutele, armele și misiunile clandestine, ci și o întreagă luptă - cât se poate de aprigă - pentru cuvintele și conștiințele oamenilor...

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG