Linkuri accesibilitate

Un om etern revoltat


Albert Camus (1913–1960) a fost esențialmente un moralist. Opera lui poate fi caracterizată de un ideal implicit în fiecare frază, fie ea ficțională sau expozitivă, iar acest ideal devine unitatea de măsură pentru judecățile sale morale. Idealul lui Camus ar putea fi numit societatea corectă a umanismului liberal. Camus a avut și anumite afinități cu valorile morale ale unor Malraux sau Saint-Exupéry. Termenii-cheie care l-au preocupat cu obstinație în contextul criticismului său au fost „absurdul”, „solidaritatea”, „exilul” și „revolta”.

Absurdul, de pildă, se naște în conștiința lui tocmai din această incongruență marcantă între idealul societății amintit și realitate. Și chiar dacă am mai putut vedea la Schiller acest tip de elaborare asupra gândului, germanul nu a avut totuși cutezanța de a-l numi „absurd”... Atunci când ochiul camusian este concentrat mai mult pe Ideal, cu realitatea pierdută undeva în fundal, ceea ce iese la suprafață este o stare nostalgică ostensibilă mai cu seamă în eseurile sale despre tinerețea algeriană. Însă atunci când realitatea domină peisajul narativ camusian în detrimentul Idealului, ne apare deodată în față satira (vezi și Căderea). Un adevărat „sentimentalische Dichter” (cum ar spune probabil același Schiller despre acest gen de autor), veșnic încruntat pe lume așa cum este ea, Albert Camus a fost permanent preocupat de discrepanța majoră dintre real și ideal (sursa primară a absurdului, cum spuneam).

Punctarea absurdului nu se reduce însă doar la descriptiv și constatare, există la fel de multe soluții pe care Camus le oferă în calitatea sa de moralist. Întreaga operă este un apel plin de pasiune la o lume mai bună în care oamenii se ajută unii pe alții să depășească povara absurdului fără ipocrizie. În Omul revoltat, respinge cu violență ideologii precum cele ale unor Nietzsche sau Hegel pentru că simte că acestea ar justifica acțiunea inumană și fapte de dragul unui ideal din viitor. Camus este permanent un om al prezentului, el vrea ameliorarea „pandemiilor” lumii acum (vezi și Ciuma). Lipsa solidarității dintre oameni, incapacitatea comunicării, rupturile interumane cauzate de credințe și ideologii diverse, sunt toate răni adânc crestate pe faciesul acestei adevărate epoci a fricii (așa cum numea el veacul XX).

Izolat complet în cercurile de stânga franceze după publicarea Omului revoltat (1951), în care denunța lagărele sovietice, revoluția marxistă și totodată o epistemologie critică bazată pe un absolutism derivat din noțiunea de „totalizare”, Camus s-a trezit din ce în ce mai ostracizat inclusiv pe tema independenței algeriene (în vreme ce stânga sartriană susținea cu aplomb mișcarea de independență, Camus începea să ezite din ce în ce mai mult, aparent incapabil să se rupă de imaginea Algeriei franceze în mijlocul căreia se și formase ca om).

Omul revoltat a făcut la începutul anilor 1950 o puternică impresie și a iscat o imensă dezbatere privind metanarațiunile eliberării și posibilele pericole ale absoluturilor morale („Quand on veut unifier le monde entier au nom d’une théorie, il n’est pas d’autres voies que de rendre ce monde aussi décharné, aveugle et sourd que la théorie elle-même”). Justiția lui Camus nu are însă de-a face cu dreptul sau legea, ci trebuie privită în contextul autoidentificării cu valoarea umană. Criticând rezultatele revoluțiilor sociale moderne, Camus a pus accentul pe posibilitatea umanității de a produce Răul atunci când rebeliunea asumă puterea absolutismului prin expresiile contemporane ale regimului terorii de tip Robespierre. Pentru Camus, oamenii clădesc o lume așa cum este ea, iar binele poate fi atins doar dacă respingem arhitecții socio-politici ai idealurilor absolute. Camus încearcă astfel să demistifice tehnica filosofică a gândirii sociale în numele unei etos mai echilibrat, eliberat de conținutul ideologic specific. În acest sens, tocmai judecata umană trebuie legată de un discurs al valorii. Subiectul uman care judecă pătrunde într-un fel de imaginar etic capabil să pună în scenă un imperativ moral, depolitizat și dezistoricizat, care acționează în numele unei revolte metafizice („l’affirmation d’une nature commune à tous les hommes, qui échappe au monde de la puissance”). Putem afirma că salvarea camusiană a omului rațional vine din asumarea unei etici care dă sens fragilității vieții.

Albert Camus a fost permanent prins în mrejele acestei dorințe arzătoare de a stabili o comunitate umană eliberată de absolutismul ideologic. Dincolo de conflictele generaționale și de tragediile Algeriei sale dragi, a rămas un intelectual umanist în căutarea granițelor, punând în permanență sub semnul întrebării categoriile forței. Tot el, autorul panseului potrivit căruia omul este singura ființă care refuză să fie ceea ce este, și-a respins, în fine, statutul de „muritor” și continuă să vibreze și astăzi în conștiința critică a unei umanități chinuită de propriile-i limitări și speranțe redemptive... un om etern revoltat!

Vezi comentarii

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG