Linkuri accesibilitate

Viața ca operă: Conversații cu Goethe


Goethe spunea cândva că operele sale sunt doar fragmente ale unei mari confesiuni. Calitatea unei confesiuni prin intermediul literaturii este determinată de nivelul de sinceritate sau autenticitate al expresiei artistice. „Lupta pentru sinceritate” este inevitabilă tocmai pentru că omul conține deopotrivă iluziile și deziluziile vieții. Regula de aur a creatorului devine astfel împlinirea organică a potențialului său creativ. În pofida „detașării” anumitor autori, principala misiune a scriitorului rămâne aceea de a exprima emoții, gânduri, idiosincrasii și, în mod direct sau indirect, starea și contextul epocii în care trăiește. Niciun concept de tipul „turnului de fildeș” nu va funcționa vreodată cu o infailibilitate dogmatică. Prin urmare, toate operele literare semnificative sunt confesiuni, discurs autorevelat al unei anterior neștiute sfere spirituale, deci imaginea autorului însuși.

Goethe a fost suficient de înțelept și umil atunci când a vorbit despre aceste fragmente ale unei mari confesiuni. Ne-a deschis ochii asupra unei subiectivități inevitabile și a admis că nici măcar omul-scriitor nu are capacitatea de a se desăvârși. Tot ce poate face este să se elibereze dintr-o existență fără perspective prin imaginație și expresie. În goana lui după înțelegere, omul-scriitor își descoperă propria poziție și propriul rost pe tărâmul eternității și al momentului. Nu mai miră atunci de ce Goethe a vorbit despre libertate ca despre o experiență întru reținere sau cumpătare.


Bunăoară, literatura secolului XX oferă o serie întreagă de astfel de confesiuni unice prin feluritele școli literare și inovațiile lor ideologice și stilistice. Mare parte este doar un joc paranoic, mare parte este nonsens. Lucru adevărat nu doar pentru literatură, ci și pentru artă (generic), pictură, muzică, sculptură, arhitectură, dans, etc. Pe de altă parte, ideile excentrice nu sunt prerogativele vreunei epoci istorice anume, deși se pare că anumite epoci abundă. Literatura modernă europeană vorbește foarte mult despre atașamentul omului față de expresia creativă și imită vechea nevoie a acestuia de a se divulga pe sine (sau măcar o parte din ființa sa) prin poezie, povești, felurite piese. Zeitgeist-ul (spiritul epocii) manifestat prin dezlocuiri, nemulțumiri sociale, tensiuni politice, racile economice, două războaie mondiale, lagăre de concentrare, eliminarea libertății personale, a asediat pur și simplu conștiința scriitorilor și poeților veacului trecut.

Formele universale ale expresiei creative au căpătat fie un nou ritm, fie au fost respinse în întregime. Un peisaj spiritual, social și politic fundamental schimbat invită la o nouă abordare față de prezentarea și interpretarea sa. Elementele subiective ale acestei noi abordări au prezentat caracteristici confesionale instinctuale sau deliberate care se cereau eliberate din chingile estetice și etice ale trecutului. Cadența Europei în direcția repudierii status quo-ului și forța extremă a distrugerii au activat o anxietate generală care își avea, totuși, originile în literatura secolului XIX (să ne gândim fie doar la Rimbaud). Numai că ceea ce în secolul XIX fusese excepțional devenise tipic în secolul următor. Niciun oracol n-ar fi putut anticipa poziția precară a scriitorului în veacul XX. La cumpăna dintre secole, piesele lui Ibsen sau romanele lui Zola au clamat reforme sociale, iar operele lui Tolstoi au vorbit despre nevoia revigorării morale a omului.

Începând cu 1914, moment de cotitură al istoriei europene, scriitorii vechii lumi au pornit de la premisa că Marele Război declanșase o serie de evenimente care au făcut nesigur, instabil și finalmente primejdios comportamentul uman uzual. Insecuritatea spirituală și materială din perioada interbelică, fascismul, nazismul, bolșevismul, ambiguitatea liberalismului—toate acestea au slăbit (dacă nu chiar au distrus) încrederea în demnitatea umană. Din punct de vedere rațional, situația din Europa devenise într-atât de neverosimilă încât a favorizat, paradoxal, nașterea unor școli literare experimentale ale căror exemple controversate au fost dadaismul, futurismul, expresionismul, suprarealismul, existențialismul, chiar realismul socialist. Multe altele au fost, până la urmă, doar efemeride.

Pe de altă parte, postulatul unei arte iraționale a ignorat cu desăvârșire caracterul failibil al oricărei evaluări subiective. Pascal fusese cel care, nu-i așa, declarase că inima are propria ei logică pe care mintea nu o poate cuprinde. Astfel stăteau lucrurile și cu arta. Prin urmare, a expedia literatura și arta secolului XX într-o zonă a iraționalului, imoralității și a unei confuzii multiple nu demonstrează defel o atitudine critică obiectivă, ci tocmai incapacitatea noastră de a percepe contextul social, circumstanțele politice și factorii economici care au pătruns, la un moment dat, pe scena lumii în care trăim...

Vezi comentarii

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG