Moartea lui José Ortega y Gasset pe 18 octombrie 1955, survenită după cele ale lui Miguel de Unamuno (1936) și Eugenio d’Ors (1954), a pus capăt unui triumvirat intelectual istoric care, vreme de jumătate de secol, marcase profund literele, filosofia și gândirea Spaniei. Profesor al catedrei de metafizică de la Universitatea Complutense din Madrid, fondatorul și animatorul nepereche al acelei Revista de Occidente (1923–1936), călător neobosit, eseist lucid și implacabil, Ortega y Gasset a vrut să fie și a fost, mai presus de toate, El espectador, spectatorul incoruptibil al omului și al circumstanțelor acestuia. Comparația cu Raymond Aron derivă aproape natural (vezi Brendon Westler, Aurelian Crăiuțu, “Two Critical Spectators: José Ortega y Gasset and Raymond Aron,” in The Review of Politics, Vol. 77, No. 4, 2015, pp. 575–602).
Martor al dezastrului național spaniol din 1898, a fost, poate mai mult ca oricare altul, campionul acelei regenerări a Spaniei care i-a inspirat pentru prima oară Meditațiile despre Don Quijote (1914) și Spania nevertebrată (1921). Tot în anii ’20 a scris Tema vremii noastre (1923), Dezumanizarea artei (1925) și Revolta maselor (1929), deslușind întreaga criză a civilizației ce avea să cuprindă Europa anilor ’30. Afinitățile sale l-au conectat la curentele gândirii germane, la Goethe, la Kant, la Nietzsche, la Wilhelm Dilthey, dar doar pentru a se articula pe sine prin intuiții esențiale, fecunde, și care, dată fiind dimensiunea condensată a eseului, au căpătat putere de sugestie și de provocare exemplară. Studiase el însuși în Germania, la Leipzig, Köln, Nuremberg, Berlin și Marburg... Ceea ce ne-a lăsat ca lecție este faptul că a trăi nu înseamnă altceva decât a raționa în fața inexorabilei circumstanțe. Pentru José Ortega y Gasset, onoarea spiritului stătea în rațiune, dar într-o rațiune „vitală și istorică”.
Tot el a lansat în 1917 ceea ce prin anii ’20 și ’30 devenise unul din cele mai bune și serioase ziare europene: El Sol, din Madrid. Criza societății spaniole pe care Ortega a observat-o „la primă mână” în acei ani era, în opinia sa, rezultatul abandonării de către elite a responsabilității privind o conducere exemplară și al revoltei „oamenilor-masă” împotriva oricărei încercări de a le atenua mediocritatea. Pe cale de consecință, ne spune y Gasset, am asistat la tendința crescândă a „omului-masă” de a fi captivul demagogiei, de a fi atras doar de acțiunea directă, irațională și violentă (și care conduce, inevitabil, atunci când se protestează pentru prețul pâinii, la distrugerea tuturor brutăriilor).
Să nu uităm că José Ortega y Gasset, ca membru al generației 1914, n-a apărut ex nihilo, din secole de înapoiere culturală spaniolă. Era, de fapt, „fiul” generației 1898 și „nepotul” generației liberale de la 1868. Tânărul Ortega privea spre restul Europei ca spre o comunitate culturală la care avea un drept istoric să aparțină, dar la care simțea că nu are o apartenență totală din cauza nivelului scăzut al vieții academice și culturale spaniole. Așa a ajuns să simtă y Gasset ceea ce unul din biografii timpurii, Rockwell Gray, a numit imperativul modernității. Scopul fundamental al lui Ortega y Gasset fusese acela de a aduce Spania la „înălțimea timpurilor” și de a articula o filosofie pentru acele timpuri, una bazată pe intuiția unicității condiției umane.
În multe privințe, Ortega y Gasset a fost un educator care s-a străduit să creeze o punte între Spania și marile tradiții ale gândirii și culturii europene. În pofida influențelor istorice și culturale pe care le-a resimțit în afara țării, a reușit să le absoarbă pe toate și să le transforme într-o perspectivă care a devenit tipul său distinct de filosofie. Ceea ce-a făcut y Gasset între 1910 și 1930 la Madrid a fost să modeleze o nouă conștiință politică burgheză. Madridul a fost pentru José Ortega mai mult decât Viena pentru Wittgenstein.
În mai 1914, la Teatrul de Comedie din capitala spaniolă, Ortega y Gasset ținea unul din discursurile celebre, intitulat „Vieja y nueva política” (Politica veche și cea nouă). Cei care l-au auzit vorbind au simțit pe loc că fac parte dintr-un proiect de reînnoire. Să nu uităm că același y Gasset atingea maturitatea filosofică pe când Primo de Rivera închidea Universitatea din Madrid, obligându-l pe profesor să-și țină faimosul curs, „Ce este filosofia?”, într-un teatru, în fața unui public larg, neacademic. Discursurile lui despre misiunea universității au devenit populare imediat după demisia lui Primo, în 1930, și au servit ca un fel de preludiu al celei de-A Doua Republici. Propriile plonjoane și incursiuni în viața publică i-au permis lui y Gasset să ia „temperatura vremurilor”, să le citească Zeitgeist-ul și să-l transforme într-un program de acțiune politică.