Linkuri accesibilitate

Dimensiunile politice ale lui Pablo Picasso


Pablo Picasso (n. 25 octombrie 1881 – d. 4 aprilie 1973), autorul uneia din cele mai controversate picturi ale secolului XX, Guernica, puternic mitologizată și politizată până în zilele noastre, a lăsat în urma sa o moștenire ambiguă cu privire la relația dintre artist și evenimentele politice cataclismice ale epocii sale.


Picasso a servit multă vreme ca un fel de paratrăsnet pentru criticii de artă și istoricii înamorați de tropul „artistului în turnul său de fildeș”, care ar fi absorbit de sine până la limita indiferenței față de evenimentele politice; sau de cel al poltronului egocentric care s-a ferit să-i salveze viața prietenului său Max Jacob (1876–1944), un deznodământ tratat ca și cum ar fi fost în puterea lui; sau de cel al naționalistului, spaniolul esențial, stimulat să răspundă la evenimentele publice convulsive doar de războiul civil din propria țară. Însă un Picasso istoric nu poate depune mărturie pentru niciuna din aceste figuri mitice deoarece a fost, de fapt, un artist angajat politic pe tot parcursul carierei. Întrebarea fundamentală care se pune este cum anume (și de ce) un artist într-atât de subtil conștient de toate aceste opresiuni continuă să producă artă în ciuda irezistibilei și îngrozitoarei lor forțe.

În octombrie 1944, la două luni după eliberarea Parisului, Picasso intra în Partidul Comunist Francez, un eveniment care atrăgea atenția întregii lumi. Pentru una din puținele dăți în viața sa, Pablo acționase ca o figură publică. Intervievat, spunea că „intrarea mea în partidul comunist este consecința logică a întregii mele vieți, a întregii mele opere. Sunt mândru să spun că n-am considerat niciodată pictatul ca fiind o artă a simplei plăceri, a diversiunii. Am dorit, prin desen și prin culoare, de vreme ce acelea erau armele mele, să aprofundez din ce în ce mai mult cunoașterea lumii și a umanității, pentru că această cunoaștere ne eliberează pe toți în fiecare zi”.

Unii au găsit declarația lui greu de crezut, ca și când ar fi contrazis atât concepția lor despre Picasso, cât și despre artiști și politică în general. În presa internațională s-a vehiculat că Picasso ar fi spus că „arta și politica n-au nimic în comun”. Înfuriat de întorsătura evenimentelor, artistul a revenit cu o nouă declarație publică acompaniată de un interviu cu jurnalista Simone Téry, (1897–1967) apărut în numărul din martie 1945 al revistei Les Lettres Françaises. „Ce credeți că e un artist? Un imbecil care are doar ochi de pictor, urechi de muzician sau o liră la fiecare etaj al inimii...? Din contră, el este și o ființă politică, mereu atentă la evenimentele mondiale neplăcute, febrile sau favorabile, modelându-se pe sine în imaginea lor”.

Pentru Picasso, politica și estetica erau sinonime cu principiile morale și condiția umană. Nu cred că mințea și nici nu se amăgea. Contrar reacției publice din 1944, istoria timpurie și cariera lui Picasso vin să susțină afirmația sa conform căreia „s-a luptat mereu, prin mijloacele picturii sale, asemeni unui adevărat revoluționar”. Imersiunea în mișcarea anarhistă din Barcelona l-a încurajat să picteze imagini ale proscrișilor sociali și ale vieții de stradă în lucrările de tinerețe și a condus direct la „perioada albastră” a tablourilor despre prostituție, artiști famelici și, în genere, despre săraci. „Perioada roz” a continuat cu subiectele înfometării și acrobaților marginalizați, iar în perioada sa „africană” a finalizat o lucrare majoră pe tema prostituției, Les Demoiselles d’Avignon, în perfect acord cu critica anarhistă contemporană a condițiilor economice care îi cultivă și favorizează practica. Apoi, în faza lui „cubistă”, Picasso a dus această artă antiacademică—așa cum a spus prietenul său, Guillaume Apollinaire—în punctul „revoluției”. În colajele sale, odată cu introducerea hârtiei de ziar, Pablo a meditat asupra războiului și militarismului, în vreme ce primul și al doilea Război Balcanic conduceau direct la Primul Război Mondial.

Pablo Picasso a demonstrat de-a lungul vieții câteva gesturi activiste, însă în prima sa vizită la Paris, în 1900, a semnat Manifestul Coloniei Spaniole Rezidentă în Paris și Apelul la amnistie publicat de La Publicidad (John Richardson discută acest manifest în A Life of Picasso, vol. 1, 1881–1906, New York: Random House, 1991, pp. 171-172). În semn de solidaritate cu prietenii săi, poetul și pictorul catalan Carles Casagemas (1880–1901), anarhistul Francisco Asís de Soler, sculptorul Josep Cardona (1878–1922) și alte optzeci de persoane, a cerut eliberarea prizonierilor politici și amnistie pentru exilații antimilitariști ca urmare a agitației din 1898 provocată de disoluția finală a imperiului spaniol (pierderea Cubei, insulelor Filipine și Puerto Rico, Guam, etc.) și a revoluțiilor sociale și economice care au acompaniat-o.

Picasso nu a mai avut ieșiri publice în favoarea unei cauze politice până la Războiul Civil Spaniol, însă convingerile anarhiste și antimilitariste i-au alimentat arta în perioada de dinaintea Marelui Război și au constituit baza solidarității sale cu suprarealiștii, dintre care cei mai mulți intraseră în Partidul Comunist Francez încă din anii ’20. Dincolo de toate, antimilitarismul timpuriu al pictorului explică raportul pe care l-a avut cu fiecare dintre războaiele pe care le-a trăit. În pofida tuturor apelurilor la arme, a ales de fiecare dată și cu o ferocitate uluitoare să-și urmeze consecvent opera de artist.


Vezi comentarii

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG