Hannah Arendt s-a stins din viață pe 4 decembrie 1975, în apartamentul ei din Upper West Side, New York. Ultimele propoziții pe care le-a scris evocă însăși capacitatea începutului, faptul că ființele umane, noii oameni, curg neîncetat în lume prin naștere. Era obsesia de-o viață a Hannei. Spiritul luminos al unui mare cerc de prieteni intelectuali se transforma, subit, în urmă cu 44 de ani, în neant. Intensa copilă se alătura în ceruri mamei ei, Martha Cohn Arendt, fostă adeptă a Rosei Luxemburg și cea care o crescuse practic singură după moartea tatălui (Paul Arendt). Îndrăgostită iremediabil de filosofie, Hannah știuse că gândirea nu este altceva decât pregătire pentru moarte. De fapt, fusese gata de ceva vreme să părăsească această lume. Decesul celui de-al doilea soț, Heinrich Blücher, în 1970, după ani de atacuri și convalescențe, o făcea pe Hannah să-i mărturisească prietenei Mary McCarthy că viața fără el este de neimaginat. Cu cinci ani înainte să părăsească această lume, Hannah Arendt scria că „moartea este prețul pe care îl plătim pentru viață, pentru a fi trăit”.
Evenimentul nașterii s-a aflat mai degrabă rar—și doar accidental—în atenția reflecției filosofice. Filosofia, așa cum o știm, este învățarea despre moarte. Orizontul ei este dorința de a muri, potrivit unei formule platoniciene. De pildă, volumul de referință al lui Martin Heidegger, Ființă și timp, exprimă tocmai această obsesie. Dar cum putem oare explica ignorarea completă, de către cei mai mulți filosofi, a nașterii ca subiect legitim de interogație? Răspunsurile nu sunt ușoare. Cert este că a fost nevoie de câteva femei remarcabile ale secolului XX pentru a readuce natalitatea în discursul filosofic. Una a fost, desigur, Hannah Arendt. Celelalte două, Simone Weil și María Zambrano.
https://www.youtube.com/watch?v=dsoImQfVsO4
Ce înseamnă, așadar, să te naști? Într-un remarcabil pasaj din Condiția umană, Arendt întorsese, cel puțin parțial, teza lui Heidegger, subliniind că omul nu este o ființă pentru moarte, ci o ființă pentru naștere (miracolul nașterii). Este ceea ce remarca și Paul Ricoeur în a sa Filosofie a voinței atunci când încerca să depășească indiferența cu care fusese tratat subiectul printre filosofi. Nașterea este întotdeauna co-naștere, o relație cu pluralitatea umană care este însăși esența politicii, în vreme ce filosofia se referă în mod tradițional la moarte ca retragere sau izolare.
Hannah Arendt, cea care a înțeles că moartea este o parte din viață, că este esența ei, rațiunea ei de a fi, a murit într-o joi de decembrie, fără niciun avertisment, ca o pasăre atinsă în zbor de focul de armă al unui vânător (așa cum frumos scria Laure Adler în Dans les pas de Hannah Arendt, carte apărută la Gallimard în 2005). În 1974, Hannah supraviețuise unui prim atac de cord atunci când fusese invitată să țină o prelegere la Universitatea din Aberdeen, Scoția. Al doilea, cel de pe 4 decembrie 1975, i-a fost fatal. S-a petrecut pe nepusă masă, în timp ce Hannah îi avea în vizită pe prietenii ei Jeanette și Salo Baron, celebrul istoric american de origine poloneză.
Ne-o putem imagina pe Hannah în ultimele clipe ale vieții, bătând la mașină titlul cărții sale, oprindu-se brusc la auzul soneriei care anunță cuplul Baron. Hannah râde, este jovială, dar și preocupată de viitorul reconstrucției culturale iudaice în Germania. Se termină cina, gazda își invită oaspeții la cafea. Apoi, deodată, în fața unor prieteni stupefiați, tușește scurt, se lasă în fotoliu și-și pierde cunoștința. Doctorul ajunge prea târziu. Pe coala rămasă în mașina de scris stă titlul cărții terminate: Viața spiritului. În fapt, reușise să finalizeze două (Gândirea și Voirea) din cele trei volume ale acestui ultim proiect, apărute postum sub titlul The Life of the Mind. Lângă claviatură, o altă foaie de hârtie, două citate în creion și titlul celui de-al treilea volum, neterminat, Judecarea.
În urmă cu câțiva ani, eseista Karin Biro a descoperit în arhiva New School din New York manuscrisul unui jurnal în care Martha (mai ales ea, după moartea soțului în 1913) și Paul Arendt au însemnat evenimentele din viața micuței Hannah în primii ei 12 ani de viață. Observațiile Marthei sunt cât se poate de personale. Scrie, de pildă, despre cicatrizarea cordonului ombilical, despre orele de hrănit cu biberonul sau despre vizitele la bunicii Hannei. Treptat, observațiile mamei încep să dea seama despre gustul copilei pentru cărți, darul observației atente, simțul abstracțiilor și sensibilitatea ei exagerată. În 1914, la un an după dispariția lui Paul, Martha nota: „Copilul a văzut și trăit întreaga transformare oribilă pe care a suferit-o tatăl ei din cauza bolii. A fost blândă și răbdătoare cu el, au jucat cărți toată vara lui 1911, nu mi-a permis o dată să zic ceva dur despre el, dar și-a dorit uneori ca tatăl ei să nu mai fie aici. S-a rugat pentru el dimineața și seara fără s-o fi învățat nimeni”.
Mai târziu, la maturitate, Arendt avea să scrie că indiferent ce ar fi emoțiile și pasiunile, și oricare ar fi adevărata lor relație cu rațiunea, ele sălășluiesc în inima oamenilor. Pentru ea, inima a rămas mereu un loc al întunericului. Nu pentru că ar fi dezavuat tot ce conține aceasta, ci pentru că inima are nevoie de obscuritate și protecție împotriva luminii orbitoare a sferei publice. În plus, pentru gânditoarea germană, moartea nu pune capăt vieții, ci îi dă „o completitudine tăcută, smulsă din fluxul periculos la care sunt supuse toate lucrurile umane”...