A existat în Uniunea Sovietică un conflict acut între mințile „științifice”, antrenate să analizeze situații și să emită judecăți obiective, și gardienii ideologici. Și chiar în situațiile în care oamenii de știință nu au fluturat stindardul revoluției, partidul tot s-a temut de ei.
Aceasta este însă o paradigmă universală, una care și-a consumat episoadele tragice pe mai multe continente, nu doar în satrapia răsăriteană la care mă voi referi în cele ce urmează. Brutalitatea și terorismul de stat sunt rele absolute, indiferent de colțul de lume în care se petrec. Așa cum spunea cândva Elena Sevilla, o tânără fiziciană care petrecuse trei ani în închisorile argentiniene, matematica modernă devenise subversivă pentru trinitatea sacrosanctă a juntei (familie–națiune–credință) pentru că răsturnase regulile tradiționale ale logicii. Nu degeaba trebuiau arși Einstein, pentru relativitate, sau Freud, pentru amestecul în chestiunile private ale comportamentului...
Privită retrospectiv, arestarea lui Andrei Saharov (1921–1989) în urmă cu 40 de ani, pe 22 ianuarie 1980, și expulzarea sa la Gorki, regiunea Nijni Novgorod (unde avea să ajungă și soția sa, Elena Bonner, în 1984), după ce criticase invazia Afganistanului de către trupele sovietice, pare să fi fost o chestiune de când și nu dacă. Saharov era la acea dată liderul cercetării care dăduse Rusiei bomba termonucleară. Trecut printr-o criză de conștiință cu câțiva ani mai devreme, Saharov începuse să-și dedice mare parte din timp campaniilor pentru pace internațională și reforme interne în Uniunea Sovietică. Faptul că arestarea lui a survenit târziu, abia în 1980, se datorase doar puternicului său profil academic și recunoașterii internaționale. Din perspectiva regimului, existase un risc propagandistic mult prea mare pentru a-l mai lăsa să continue.
Saharov s-a aflat în exil intern la Gorki între 1980 și 1986, atent supravegheat și supus neîncetat perchezițiilor și hărțuielilor. Dar exilul intern simboliza la acea dată condiția multor oameni, care rămâneau în societate, dar nu erau lăsați să mai influențeze evenimentele. Celebrului fizician i-au fost interzise orice contacte cu străinii și alte „elemente criminale”. Vorbim, așadar, despre o definiție universală a „dușmanului”, una pe care a confirmat-o și fizicianul american de origine română Erwin Friedlander (1925–2004), fost membru al Academiei Române de Științe până în 1975, atunci când a emigrat în Statele Unite.
Andrei Saharov avertizase în repetate rânduri că schimburile și negocierile însele nu pot îmbunătăți situația drepturilor omului în astfel de țări. Dorea să spună că acordul de la Helsinki nu poate funcționa prin el însuși, că este nevoie de presiune pentru a proteja aceste drepturi. Din păcate, a avut dreptate pe propria-i piele. După 1975, Uniunea Sovietică a continuat să ignore toate acele acorduri. Saharov a nutrit permanent speranța că extinderea contactelor cu Occidentul ar putea fi folosită pentru a depăși natura închisă, ermetică, a societății sovietice, ori pentru a promova tendințele liberalizante în interiorul acestei capsule politice asfixiante.
„Divizarea omenirii o amenință cu propria distrugere”. Așa începe tratatul intitulat Progress, Coexistence, and Intellectual Freedom, a cărui publicare în 1968 l-a scos pe Saharov dintr-o obscuritate aproape totală și i-a conferit un rol central pe scena mondială. Din inima sistemului sovietic, destinat să producă Omul bolșevic, se născuse atunci nu un apărător dedicat al statului totalitar: se născuse persoana care a criticat cel mai tare secretomania și lipsa și libertate intelectuală pe care se baza acest sistem. Din acest punct de vedere, Saharov a fost și el un adevărat membru al intelighenției ruse, acei gânditori liberi care menținuseră vie flacăra idealurilor liberalismului sub despotismul țarist. Nu a fost în tradiția rușilor să aibă un Saharov, dar a fost povara opresiunii cea care a dus la cristalizarea spiritului uman.
Andrei Saharov rămâne una din figurile esențiale ale secolului XX aflate la intersecția dintre știință și politică. Și-a folosit autoritatea de proiectant al armelor nucleare pentru a încerca să influențeze politica nucleară sovietică în feluri care l-au iritat teribil pe Hrușciov. A mizat puternic pe o concepție responsabilă a științei și a formulat o filosofie a politicii izvorâtă din rațiune. Din acest punct de vedere, îl putem plasa alături de mari fizicieni precum Albert Einstein (1879–1955), Niels Bohr (1885–1962) sau Leo Szilard (1898–1964), care și ei, deși în circumstanțe diferite, au operat la intersecția dintre știință și politică (și ale căror angajamente în numele păcii și drepturilor omului au fost admirate enorm de Saharov însuși).
„Lasă politica în seama noastră—noi suntem specialiștii”, îl dojenea Nikita Sergheevici Hrușciov în 1961. A fost, desigur, ceea ce Saharov nu era dispus să facă. Pentru eroul disidenței sovietice, marile provocări la adresa umanității—pericolul unui război nuclear și degradarea mediului, spre exemplu—nu puteau fi discutate adecvat decât într-un mediu liber și deschis. Când reflecțiile sale despre progres au fost publicate în străinătate, Andrei Saharov a fost interzis în laboratoarele secrete ale Uniunii Sovietice și și-a pierdut statutul de care se bucurase până atunci. Acela a fost momentul în care a început să-și folosească imensul prestigiu spre a încerca să-i apere pe cei persecutați pentru exersarea liberă a drepturilor omului. Din acest punct de vedere, Andrei Saharov a servit ca ancoră morală a mișcării disidente sovietice.