Linkuri accesibilitate

Magicianul din Hobița: Drumul devenirii


Asemeni multor artiști străini care s-au stabilit la Paris, Constantin Brâncuși (1876–1957) a fost și este privit de către istoricii de artă ca sculptor francez. Opera sa, cu puține excepții, a fost studiată doar în lumina influențelor franțuzești și s-a considerat că artistul aparține celebrei LÉcole de Paris. În Occident, contextul cultural românesc a fost adesea ignorat și a reprezentat, în cel mai bun caz, o influență minoră asupra artei sale.

În România, Brâncuși a fost mai întâi văzut ca artist francez, iar după Al Doilea Război Mondial a fost respins ca un alt exemplar al cosmopolitismului burghez. A devenit „acceptabil” mult mai târziu, după prăbușirea comunismului. Cea care a scris minunat despre influențele tradițiilor populare românești asupra operei lui Brâncuși este profesoara de istoria artei de la Carnegie Mellon–Pittsburgh, Edith Balaș (n. 1929). Temele, motivele și simbolurile care au marcat viața unui artist singuratic, unul care și-a distrus mare parte din operele de tinerețe și care a detestat genul autobiografic, rămân în continuare greu ostensibile. Brâncuși a fost un amalgam misterios—cum scrie aceeași Edith Balaș—de țăran cu barbă, izolat în atelierul său din Paris, și intelectual sofisticat. A fost câte puțin din toate, însă fundalul său rural i-a furnizat elemente simbolice esențiale pe care le-a utilizat într-un nou context.


Hobița sfârșitului de secol XIX era un sătuc care avea două biserici de lemn, păduri de stejar, pășuni și chiar o moară pe râul Bistrița. Aici, pe 17 februarie 1876, se năștea cel care avea să lase o urmă indelebilă asupra istoriei sculpturii contemporane. Tatăl, Radu Nicolae Brâncuși, țăran și dulgher, călătorea adesea la oraș cu treabă. Din micuța casă a copilăriei, Constantin vedea vechea biserică din lemn și frumosul ei portal susținut de stâlpi crestați care evocă viitoarea Coloană a infinitului (sau, cum îi plăcea lui Brâncuși s-o numească, „Coloana fără sfârșit”). Lângă biserică se afla, la fel ca astăzi, cimitirul satului, presărat de însemne tombale și cruci ornate cu motive florale. De la înaltele porți ale caselor și grinzile de pe acoperișuri, la lingurile din bucătării și caierele femeilor, totul era făcut din lemn de către tâmplarii și meșterii populari ai Hobiței. Aceasta era atmosfera în care a crescut Brâncuși și a ajuns să iubească lemnul ca pe o sculptură vie și admirabilă a naturii.

La 11 ani, Constantin și-a lăsat animalele în plata Domnului și a fugit la Craiova să-și câștige viitorul. A lucrat într-un restaurant de lângă gară și mai apoi într-o brutărie. Avea acest job când a reușit să intre la Școala de Arte și Meserii, secția sculptură, pe care a terminat-o în trei ani (în loc de cinci). Între 1895 și 1898, Constantin Brâncuși s-a bucurat nu doar de o bursă de studii, ci și de un ajutor în valoare de 200 de lei anual de la Biserica Madona Dudu din Craiova (un stipendiu de care beneficiase și tânărul Nicolae Titulescu). Erau vremuri când biserica era implicată social, contribuind decisiv la educația copiilor din varii zone, dar și la susținerea comunităților ortodoxe din Paris și alte orașe ale lumii. Brâncuși avea să primească respectiva sumă inclusiv la București, acolo unde a locuit în perioada 1898–1902 și a urmat cursurile Școlii Naționale de Arte Frumoase.

La București, în primul an, pe 22 decembrie 1898, Brâncuși obținea prima lui mențiune de onoare pentru un bust al împăratului roman Vitellius. Nereușind să-și asigure traiul, Brâncuși și-a vândut partea din proprietatea familiei și a cerut Bisericii Madona Dudu să-i mărească alocația. Epitropii au acceptat să-i dubleze bursa la 400 de lei până la finalul studiilor.

Brâncuși și-a meritat din plin banii. În acești câțiva ani a obținut unsprezece mențiuni de onoare, trei medalii de bronz și una de argint, extrem de rar acordată. Directorul Școlii de Arte Frumoase din București era, desigur, conștient de toate aceste calități atunci când, într-o intervenție publică, l-a lăudat pe Brâncuși nu doar pentru a-și fi completat studiile cu conștiinciozitate și distincție, ci și pentru a fi câștigat premii la toate cursurile, de la estetică la istoria artei. Ca semn al prețuirii efortului și seriozității lui Constantin, facultatea i-a permis studentului să folosească atelierele școlii pe perioada vacanțelor de vară și toate acele facilități necesare finalizării unui „studiu anatomic” pentru care fusese premiat (cel mai probabil, Écorché-ul realizat împreună cu profesorul său de anatomie, Dimitrie Gerota).

Nu întâmplător, în mai 1903, Écorché-ul a fost expus public, atrăgând curiozitatea publicului și în special a Societății Studenților în Arte Frumoase. Președintele acestei asociații i-a scris chiar lui Spiru Haret, ministrul Educației și Culturii, cerându-i să achiziționeze ecorșeul pentru ca generațiile viitoare de studenți să poată înțelege mai bine „formele artistice ale omului”.

Înainte să părăsească țara, Brâncuși a fost angajat să facă un bust al lui Carol Davila. Deși a realizat o lucrare în care forța spirituală a acestui pionier al medicinei românești este recreată cu intensitate, clientul nu a fost mulțumit cu viziunea sculptorului, cerându-i să acorde mai multă atenție veșmintelor. Brâncuși a refuzat orice concesie și a abandonat lucrarea fără s-o semneze. Aceasta avea să fie turnată în bronz abia în 1912 și plasată în curtea Spitalului Militar Central din București, fără vreo mențiune despre autor.

În vara anului 1903, Brâncuși și-a luat rămas bun de la cei cu care împărțise mansarda unei case de pe Strada Izvor nr. 18, împrumutând bani de drum de la unul dintre ei, compozitorul Ion Croitoru, dar lăsându-i un caiet cu peste 120 de schițe din anii studenției. Puțină lume știe, dar călătorise prima oară în afara țării cu un an înainte, în 1902, la Viena, unde își luase pentru scurt timp și o slujbă într-o fabrică. Experiența îi deschisese apetitul pentru muzee occidentale și monumente artistice. La întoarcere, și-a dorit să plece în Italia să studieze acolo la academia de arte frumoase.

Cu acest lucru în minte le ceruse Brâncuși protectorilor săi de la Madona Dudu să-i asigure o bursă de călătorie din bugetul pe anul următor. Contrar intenției inițiale, Constantin Brâncuși nu a pornit spre Italia pentru a se perfecționa și specializa, ci într-o călătorie ezoterică și aventuroasă care l-a purtat prin Austro-Ungaria, Germania, Elveția și, în final, Franța. Era totodată epoca în care oamenii creativi transgresau febril granițele dintre arte, când poeții încercau să picteze și pictorii să scrie poeme, iar sculptorii se aventurau să dea glas propriei lor filosofii despre artă și viață...

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG