Evident, România are probleme în relația cu minoritatea maghiară. Care e, însă, asemănarea între aceste fricțiuni și relațiile româno-moldovene? Nici una. E adevărat că lui Igor Dodon și altor cetățeni ai Republicii Moldova nu le plac românii și, mai ales, românii cu sentimente unioniste. Dar asta e tot. Orice altă asemănare cu raporturile între români și unguri e o prostie. De ce? Pentru că România și Ungaria sînt două națiuni istorice care și-au disputat teritorii și nu se înțeleg, acum, în chestiunea minorităților. O minoritate maghiară masivă militează politic, în Transilvania, pentru drepturi mai largi și, chiar, autonomie. Nu pentru unirea cu Ungaria. Ce uită sau nu vrea să știe Igor Dodon e că Republica Moldova nu are cum să fie parte a unei asemenea probleme.
Spre deosebire de România și Ungaria, Moldova nu e o națiune istorică. Moldova lui Dodon e o națiune proclamată. Asta nu înseamnă că Republica Moldova nu poate sau nu are voie să existe politic. N-ar fi primul exemplu. Însă pretenția de a te compara cu o națiune istorică, doar pentru că te poți menține politic e comică. În ce constă experiența istorică pe care s-a clădit națiunea molodovenească? Dacă e vorba cumva de apartenența la limba și etnia română, atunci Igor Dodon nu știe că vorbește, de fapt, de națiunea română. Dacă e vorba de regimurile de ocupație rusă și sovietică, atunci Igor Dodon știe ce gîndește, dar nu vrea să o spună.
Aici e problema pe care Președintele Dodon și-a provocat-o singur. Căci bazele națiunii moldovenești sînt consecința unui act politic impus de un alt stat ( rus și sovietic) în vreme ce bazele populare, lingvistice și culturale sînt covârșitor românești. Igor Dodon a intrat, astfel, într-o contradicție care îl depășește. Apărînd naționalismul moldovenesc, el se recunoaște parte a unei experiențe care nu a fost niciodată decisă de locuitorii Moldovei. Sau, mai bine zis, a fost decisă de o putere străină și de adepții ei locali, printre care și persoana care susține, azi, că apără națiunea moldovenească. Absurd.
Cu toate astea, Igor Dodon știe prea bine ce face și de ce face. Moldovenismul lui aberant e foarte potrivit pentru a alimenta mentalitatea de asediu în Republica pe care Dodon o conduce și își dorește să o mai conducă. Cîtă vreme alegătorii moldoveni vor fi îndemnați și ajutați să își urmeze resentimentele și să pună necazurile vieții în seama uneltirilor românești, voturile lor se vor duce spre tabăra lui Dodon, în care Dodon însuși e doar un pion ce poate dispărea spre a fi înlocuit de următorul Dodon. Ciclul funcționează de mult timp și va mai funcționa. Igor Dodon vorbește fără să priceapă că participă, în acest fel, la o piesă pe care o va termina cum și cînd decid cei e scriu scenariul disensiunii moldo-române. Deocamdată, autorii au decis că Dodon are loc pe scenă. Mîine, scena s-ar putea îngusta iar rolul lui Dodon ar putea fi redistribuit.
Evident, problema relațiilor moldo-române nu presupune sfinți pe o parte și diavoli pe cealaltă parte a Prutului. Și românii pot fi nătărăi sau necinstiți, așa cum și moldovenii, inclusiv, rusofonii, pot fi oameni serioși și raționali. Dar problema Unirii și, în genere, a destinului acestor părți locuite de români despărțiți e mult peste puterea președinților sau părerile omului de rînd. Mersul istoriei e dictat, ca întotdeauna, de puterea schimbătoare a statelor. Ce nu se vede azi, poate deveni surpriza de mîine. Rusia nu e slăbită, iar România nu e în situația unei forțe. Astăzi. Mîine, lucurile s-ar putea schimba. Mai ales că șansele Republicii Moldova de a ieși singură la liman sînt practic zero. Ce și cînd va fi nu avem cum să știm. Deși putem fi siguri că atunci cînd istoria va face, iar, un viraj, Președintele Dodon va fi demult uitat. Doar istoricul Dodon va rămîne tot necunoscut.