Politica a fost dintotdeauna personală. Ideile curate sau necurate ale politicienilor nu au convins niciodată doar pentru că au fost expuse metodic și pe înțelesul tuturor. Cine a reușit să ajungă - cum se zice - la inima omului a avut, mereu, un mare avantaj. Cine a ajuns la rărunchi, la pasiuni și instincte a avut un avantaj și mai mare. Politica modernă și campaniile ei din ce în ce mai sofisticate tehnic au transformat contactul cu alegătorul într-o artă extrem de precisă și pasională pînă la patimă. În Vest și în Est, campaniile electorale au devenit un laborator cinic și matematic de urmărit pînă în pînzele albe și în gîndurile negre, județe, categorii profesionale, străzi, grupuri de vîrstă, cartiere, fani de cluburi de fotbal și partizani ai celor mai diverse idei și superstiții. De altfel, presa face demult exact același lucru, calibrîndu-și emisiunile și tronsoanele orare în funcție de un public atent cercetat în detaliile personale.
După 1920, nimeni n-a mai jucat altfel în campaniile electorale și nimeni n-a rămas străin de procedee care combină, întotdeauna dubios, precizia, tehnologia și apelul la instinct. Nici măcar adulatul fost Președinte Obama, aproape sanctificat în conștiința publică sau, poate, numai în prezentările mediilor de informare. Referința la Obama e utilă. În 2012, campania pentru cel de-al doilea mandat al Președintelui Obama a folosit exact mecanismele de care e acuzată acum compania Cambridge Analytica. Susținătorii Președintelui au fost rugați să se conecteze la platforma centrală a campaniei Obama, folosind datele de pe contul de Facebook. Apoi, susținătorii au fost întrebați dacă acceptă să permită accesul la conturile de Facebook ale prietenilor. La sfîrșitul campaniei, unul din organizatorii șefi ai operației se lăuda, chiar, că știe numele tuturor celor 70 de milioane de persoane care l-au votat pe Obama, plus alte date referitoare la aceleași persoane. Campania pe net a taberei Obama și-a fixat ținte detaliate, în zone critice, pe care le-a bombardat cu mesaje video, audio și scrise adaptate la datele personale ale alegătorilor. Atunci, operațiunea a fost considerată în toată presa o capodoperă tehnico-politică și un exemplu de urmat. După patru ani, aceleași tehnici puse la treabă în sprijinul unui candidat adversar al stîngii și al agendei stîngii sînt denunțate fără excepție și răgaz. Problema pe care o ridică acest gen de ipocrizie prezentată ca adevăr global e mult mai gravă decît victoria sau eșecul în alegeri.
Mai întîi, ideea după care sute de milioane de oameni sînt duși cu preșul pe net de vrăjitori ruși sau de o companie engleză care le trimite mesaje magice presupune că alegătorii - dar numai cei ce votează împotriva stîngii - sînt niște minți slabe cu care oricine face ce vrea. De aici decurge ideea după care orice eșec al stîngii e de neconceput, tocmai pentru că e rezultatul unei fraude. Altfel spus, ideile stîngii și ale agendei progresiste sînt totuna cu binele și adevărul și, prin urmare, nu au cum să fie respinse decît de oameni cu mintea tulburată (de alții). Ceea duce, logic, la ideea după care trebuie făcut ceva pentru restabilirea sănătății publice a campaniilor și dezbaterilor politice pe net. Așa apar apelurile la reglementare sub control guvernamental. Cum nu e vorba doar de eliminarea violenței și pornografiei, reglementare înseamnă apariția sau reapariția controlului și a cenzurii. Cu atît mai bine instalate, cu cît lucrează în numele binelui.