Viața și patimile lui Vladimir Bukovski (1942-2019) sînt o poveste crudă pe care puțini o admiră, mulți o nesocotesc și nimeni nu-și dorește să o trăiască. Bukovski a murit în Anglia, la Cambridge, fără să-și fi schimbat sau atenuat vreodată convingerile. Bukovski a fost omul adevărului absolut și viața lui a arătat - și celor ce l-au respectat, și celor ce l-au ignorat cu ostilitate - ce preț cer convingerile neclintite, chiar atunci cînd au proba adevărului de partea lor, într-o lume schimbătoare și contradictorie. Bukovski a fost dizidentul fără sfîrșit, din anii vieții în ospicii și închisori sovietice, pînă în zilele criticii deschise a libertății răstălmăcite în Occident.
Destinul de potrivnic a început devreme, cînd Bukovski avea 19 ani, odată cu exmatricularea pentru sfidarea regimului comunist. Bukovski criticase Komsomolul - organizația de tineret a Partidului Comunist. Dar, spre deosebire de mulți alți dizidenți est-europeni, Bukovski n-a fost niciodată un critic rezonabil sau un protestatar stîrnit de trădarea principiilor juste ale comunismului leninist. Bukovski a contestat, de la început, ideea comunistă în sine și a declarat, fără excepții, comunismul ca doctrină și acțiune criminală.
La doi ani de la prima sancțiune, Bukovski a fost arestat sub acuzația de deținere ilegală de literatură anti-sovietică (era vorba de o carte a lui Milovan Djilas) și internat pentru doi ani într-un spital psihiatric. Regimul sovietic începea să pună la treabă sinistrul Articol 70 din Codul Penal, referitor la delictul de Agitație și Propagandă Anti-Sovietică. Bukovski avea să sufere, în total, 12 ani în închisori și spitale psihiatrice, condamnat invariabil sub una și aceeași acuzație: anti-sovietism. Cine îi va citi declarațiile și scrierile, va înțelege repede că regimul sovietic folosea această acuzație politică pentru că evita sau nu înțelegea forța împotrivirii spirituale cuprinzătoare a unui om care ataca doar istoria criminală a regimului sovietic. Bukovski a găsit, mereu, în detaliile violente și dogmatice ale comunismului, nervul întrupat și mai mult sau mai puțin camuflat al tiraniei. Intransigența lui Bukovski a fost întotdeauna incomodă, chiar și în comparație cu profilul dizidentului clasic.
În 1976, regimul sovietic a găsit un pretext profitabil pentru a scăpa de inepuizabilul Bukovski. Un schimb negociat cu Statele Unite și Chile a dus la expulzarea lui Bukovski și preluarea lui Luis Corvalan - liderul comuniștilor chilieni. Bukovski a trăit restul vieții în Anglia, țara pe care a admirat-o pentru echilibru moral, decență publică și democrație politică. Însă Bukovski a înțeles repede că tot ce era monstruos și vizibil acasă, în mijlocul comunismului sovietic, e neînțeles sau falsificat în oglinda deformată a filozofiei și opiniei publice occidentale. Intervenția eficientă a propagandei sovietice a fost reperată expert de Bukovski. Alături de un grup remarcabil dar restrîns de intelectuali occidentali (de pildă, istoricii Robert Conquest și Richard Pipes), Bukovski a încercat să deschidă ochii unei lumi hrănite și derutate de iluzia idealului comunist. Deloc surprinzător, succesul acestei susținute opere contracurent a fost limitat. Bukovski și ideile lui au trăit împresurate și sufocate de noul entuziasm occidental pentru concepte și mișcări naive, ignorante sau de-a dreptul manipulate prin intoxicare sovietică: colectivismul sindical, pacifismul, euro-comunismul. Soarta lui Bukovski a fost pecetluită curînd, după 1985. Criticile aduse valului de simpatie occidentală pentru Mihail Gorbaciov și avertismentul asupra esenței comuniste a reformelor Perestroika, s-au dovedit prea mult. De la jumătatea anilor ’80, Bukovski a devenit un indezirabil în Occident, a fost scos din joc și transformat în personaj nefrecventabil, sub acuzația, niciodată formulată explicit, de fanatism, extremism, dogmatism și intoleranță. Bukovski era, încă o dată, incomod, insuportabil și expulzat. Însă, istoria nu se încheiase.