Linkuri accesibilitate

Noua politică (II)


Nu există motiv pentru a recapitula istoria Brexitului. Povestea acestui plonjon în obscuritate controlată e inutilă. Ea nu mai lămurește nimic și nu mai dă dreptate nimănui. Singurul lucru clar și incontestabil e tocmai lipsa de sens premeditată a acestei operații gigantice la care participă guverne și parlamentari, instituții internaționale, juriști și ziariști de toate felurile și din toată lumea. Cînd și dacă va lua sfîrșit, această capodoperă negativă va fixa un singur lucru: triumful birocratic și procedural asupra vieții. Victoria instituțiilor asupra individului, ascensiunea instrumentelor, decăderea autonomiei și, în cele din urmă, convertirea vieții comune la o mecanică impenetrabilă. Această stare nu e o noutate teoretică dar e o realitate concretă fără precedent. Închiderea căilor de ieșire și expansiunea anti-umană a ritualurilor juridic-represive a fost imaginată și descrisă în mod absolut în proza lui Kafka, imediat după 1900. Presentimentul oracular al lui Kafka venea la începutul unei ere care descoperea și rafina dezumanizarea prin mijloacele industriei, birocrației și moralei. După două războaie mondiale profund moderne în capacitatea lor enormă de uniformizare ideologică, lumea contemporană se întoarce la seducția robotică a controlului. Reîntoarcerea în cerul închis al misticii birocratice e, desigur, o apariție în veștminte noi. În cazul Brexit, blocajul perpetuu care anihilează anomalia votului viu, popular, se îmbracă în cele mai nobile și subtile norme de drept. Principiile și chiar pretenția eroismului civic abundă. Însă efectul unic al operației e capacitatea neobosită a unei realității distante și inaccesibile de a se transforma în ea însăși. Cu alte cuvinte, darul metamorfozei fără schimbare și sfîrșit. Știința de a deschide uși care dau spre alte uși care nu duc nicăieri. E de crezut că toate astea inaugurează timpuri fără mișcare. Timpuri care au încăput în formularismul fără sfîrșit al unui regim expert în propria conservare. Într-un fel sau altul, capacitatea sistemului politic de a bloca sau scoate din joc formele clasice de schimbare ca referendumul și chiar alegerile generale a devenit clară în Marea Britanie și în Italia. Dincolo de preferințe politice, în ambele cazuri mecanismul presupune blocarea mișcării politice într-un desiș formidabil de proceduri și anularea sau amînarea intervenției populare prin vot. Acest tip de control, mai apropiat de administrativ și de juridic decît de politic, provoacă, în timp, uzura și asfixia nervului democratic. Riscul de accident scade dar presupune conformismul strict. Ceva profund s-a schimbat și continuă să se schimbe în psihologia și practica politicii așa cum ne era ea cunoscuta pînă de curînd.

Vezi comentarii

XS
SM
MD
LG