Cu excepția lui Robert C. Tucker (1918-2010), nu cunosc un alt istoric care să fi contribuit mai mult decât Robert Conquest (1917-2015) la înțelegerea mecanismelor despotismului bolșevic, deopotrivă în faza sa leninistă, cât și în aceea a stalinismului dezlănțuit. Cartea lui Conquest despre Marea Teroare stalinistă, respectiv epurările în masă din perioada 1936-1939 și procesele spectacol de la Moscova rămâne până astăzi un document capital al memoriei istorice în secolul XX.
Apărută și în traducere românească la editura Humanitas (Marea teroare, 1998), această carte explică rolul ideologiei totalitare în fenomenul altminteri irațional al terorii sistematice și în masă; nu era vorba, arată Conquest, doar de capriciile unui dictator paranoic, ci și de o logică internă a sistemului, de nevoia absolută de a justifica politicile represive și opțiunile delirante ale mafiei staliniste. În egală măsură, lucrarea sa despre foametea din Ucraina de la începutul anilor ’30 a schimbat definitiv imaginea occidentală privind această catastrofă: cu probe irefutabile, Conquest a demonstrat că foametea care a dus la moartea a milioane de țărani a fost organizată în chip metodic de sus, deci de la cele mai înalte niveluri ale regimului. Caracterul criminal al stalinismului a fost astfel documentat în chip cutremurător și incontestabil.
Într-o altă carte apărută la editura Norton, istoricul britanic stabilit mai apoi în Statele Unite, unde a lucrat și la celebra Hoover Institution din California, propunea o examinare lucidă a rolului esențial jucat de ideologiile radicale în experimentele utopic-polițienești (ar putea fi numite chiar maniacale) ale veacului trecut. Trebuie amintit aici că Robert Conquest nu a fost doar un excelent istoric, ci și un eseist de mare anvergură, poet și critic literar. Reflecțiile sale despre secolul XX răvășit de patologiile ideologice extremiste sunt expresia unei sensibilități ultragiate. Pentru Conquest, ceea ce s-a întâmplat în acel secol nu putea fi înțeles în afara referinței la rolul crucial al ideilor. Revoluția bolșevică, ascensiunea fascismului, atacurile împotriva democrației liberale, toate acestea țin de un spirit totalitar, deci de un tip de abordare a socialului, a politicului, a umanului în general, care „pretinde să rezolve toate problemele”, deci care năzuiește să ofere soluții definitive marilor neliniști ale modernității.
Ideologiile radicalismului utopic, scria Conquest, și în această privință el se situează cu mândrie în posteritatea unui George Orwell, s-au dovedit în cele din urmă înșelătoare și defectuoase, dar în anii de avânt au apărut pentru suporterii lor fanatici drept credibile și atractive, ducând la distrugerea a milioane de vieți omenești. Cu pasiune și rigoare, Conquest a demonstrat că mirajele ideologice au dus la un veritabil „masacru mental”, deci la emascularea facultăților critice în rândurile partizanilor acestor formule doctrinare. Tratat mult timp în cercurile stângii liberale drept un îndârjit ideolog al Războiului Rece, Conquest a ajuns spre final să scrie fără urmă de triumfalism: documentele arhivelor comuniste i-au dat dreptate în analize făcute sistemului totalitar leninist, însă el nu a văzut nicio sursă de jubilație în această binemeritată confirmare. Este vorba mai degrabă de o anumită melancolie provocată de recunoașterea faptului că intelectualitatea vestică, desigur cu unele excepții, a preferat, decenii de-a rândul, să închidă ochii asupra ororilor sovietismului. Pentru Conquest, această orbire este efectul impactului extraordinar al mitului politic marxist.
Într-adevăr, magnetismul marxismului se explică prin faptul că această doctrină deținea (și încă deține) avantajele deopotrivă ale simplității și complexității. Pentru mase, marxismul oferea o viziune rigidă, aproape rudimentară, a conflictului de clasă și a necesității răsturnării ordinii existente. Pentru elitele intelectuale, era vorba de o concepție ezoterică, o gnoză a cărei posesiune devenea argumentul unei supremații și al unei importanțe sociale altminteri imposibile. Atașamentul unor intelectuali față de mișcările totalitare de stânga nu a fost deci o simplă rătăcire mentală, ci rezultatul unei porniri irepresibile spre dobândirea și exercitarea puterii. Analizele lui Conquest legate de seducția exercitată de mitul marxist în rândurile intelectualității occidentale sunt comparabile, ca perspicacitate și spirit al fineții, cu unele din cele mai strălucitoare scrieri ale unui Raymond Aron.
Respingerea sistemului democratic drept duplicitar și nedrept din punct de vedere social se asocia în asemenea cazuri (și ele au fost nenumărate) cu o disponibilitate totală de a acorda credit nelimitat propagandei bolșevice. Evident, reversul acestei situații a fost faptul că o lungă perioadă orice critică a sovietismului era privită cu suspiciune drept o formă de susținere a unui status-quo presupus decrepit și moralmente inacceptabil. Să nu uităm, în anii ’50 (dar și mai târziu) criticarea comunismului era imediat echivalată cu mc-carthysmul, deci cu o atitudine intolerantă și detestabilă de genul vânătorii de vrăjitoare. Ceea ce reiese din aceste reflecții datorate uneia din cele mai pătrunzătoare minți ale sovietologiei este colosalul, funestul impact al ideologiilor întemeiate pe exces utopic. Mai exact spus, pentru Conquest, la fel ca pentru Karl Popper sau Raymond Aron, conflictele ideologice ale veacului trecut sunt legate de rivalitatea dintre viziunile societății deschise, pe de-o parte, și cele care promit paradisul terestru, indiferent de sacrificiile pe care realizarea acestuia le implică, pe de altă parte.
