Filosoful André Glucksmann (1937—2015) a fost unul din cei mai onești intelectuali dintr-un veac care s-a evidențiat prin lipsa de onestitate. A scris cărți care ne-au ajutat enorm, pe cei din generația mea, în Est și în Vest, spre a înțelege felul în care ideile totalizante, utopiile redemptive, cu alte cuvinte schemele ideologice grandioase, duc la totalitarism. Cum știm, conceptul de totalitarism are o istorie complicată, iar stânga marxistă a avut întotdeauna probleme cu adoptarea sa. În Franța, cel care a scris masiv și substanțial pe tema totalitarismului a fost Raymond Aron, motiv pentru care, discipolii unui Jean-Paul Sartre aveau mari reticențe în a accepta această noțiune. Ar fi de remarcat prezența unei stângi democratice care a recunoscut totalitarismul drept o formațiune diferită de cele înșiruite de teodiceea istoriosofică marxistă (Cornelius Castoriadis și Claude Lefort).
André Glucksmann a debutat ca gânditor politic influențat în analizele strategice de Raymond Aron, iar în cele filosofice de radicalismul de stânga atât de ubicuu în anii ’60. A fost un marxist de orientare maoistă care a îmbrățișat și numeroase teze gramsciene. Metanoia sa, ori, altfel spus, apostazia a fost provocată mai presus de orice de lecturile din Hannah Arendt (Originile totalitarismului) și Aleksandr Soljenițîn (Arhipelagul Gulag). Apariția Arhipelagului a provocat în Franța o extraordinară dezbatere despre originile, natura și moștenirile bolșevismului, a dovedit că există încă multe răni deschise, că tăcerea impusă de hegemonia culturală a Partidului Comunist Francez nu poate dura la infinit. Împreună cu Bernard-Henri Lévy, Glucksmann a fost campionul unei noi perspective asupra filosofiei politice și morale, una care să se sustragă unei false neutralități axiologice și care să nu sucombe speciosului argument „tout comprendre, c’est tout pardonner”. Se poate spune despre Glucksmann că a fost nu doar un nouveau philosophe, ci și un filosof furios. Da, exista la el o mânie nestăvilită care îl plasa în categoria pe care Camus a numit-o a „omului revoltat”. Filosofia lui André Glucksmann nu a fost una a consimțământului oportunist și complicității placide, ci una a revoltei etice.
Glucksmann a scris multe cărți, inclusiv două la care țin foarte mult, Cynisme et Passion și La Bêtise, dar pentru mine el rămâne autorul volumului Les Maîtres-Penseurs, o contribuție cu totul originală la regândirea originilor filosofice ale emoțiilor și pasiunilor revoluționare din secolul lagărelor de concentrare. Am citit-o în câteva nopți, la București, m-a inspirat în scrierea propriilor mele articole, inclusiv unul dedicat noilor filosofi, publicat cu minime tăieturi impuse de cenzură, inclusiv din Emil Cioran, în Revista de Filosofie. Titlul era „Antinomii ale moralității abstracte” și ofeream numeroase citate pentru a argumenta că aveam de-a face cu probleme morale autentice, iar nu așa cum se scria în Era socialistă, că noii filosofi n-ar fi fost nici „noi”, nici „filosofi”. Pentru instructorii din aparatul ideologic, în măsura că ar fi fost în stare să citească textele de o admirabilă erudiție ale lui Glucksmann, era vorba de un scandalos iconoclasm. Nu că le-ar fi păsat lor de Hegel, de Nietzsche ori de Marx, dar erau conștienți că în protestul intelectual al filosofului francez se găsea o invitație la revizuirea premiselor socialismului în genere. Scriam atunci despre necesitatea de a sfida dictaturile neo-caligulare. Mă gândeam la Hitler, Mussolini, Stalin, Mao, Ceaușescu.
Scopul intervenției filosofice a lui André Glucksmann a fost să descopere și să denunțe întruchipările răului, în politică și în societate, a construit ceea ce s-a numit o etică negativă. Într-un fel, l-aș asemui cu o gânditoare precum Judith Shklar, cu al ei concept de „liberalism al fricii”. Reflecțiile despre Soljenițîn au dus la geneza volumului La Cuisinière et le mangeur d’hommes, care marchează ruptura unei largi părți a intelighenției radicale de stânga cu tradiția marxistă. Într-o carte intitulată Descartes, c’est la France, Glucksmann va elogia în Descartes pe gânditorul pentru care lucrul esențial este să evităm capcanele Răului înainte de a visa despre piscurile Binelui. În toamna anului 1978, André Glucksmann avea să demonstreze concret angajamentul său pentru drepturile omului în momentul operațiunii „un bateau pour le Vietnam” menită să ofere ajutor refugiaților sud-vietnamezi (boat people) care încercau să evadeze din infernul represiv al Vietnamului reunificat sub dominație comunistă. O fotografie celebră îi arată pe foștii normalieni Raymond Aron și Jean-Paul Sartre, strângându-și mâinile în compania lui André Glucksmann, organizatorul de fapt al acelei faimoase întâlniri. Era vorba de o reconciliere sub semnul imperativului drepturilor omului iar nu de finalul unei polemici de-o viață între autorul Opiului intelectualilor și cel al Criticii rațiunii dialectice. Nici Aron, nici Sartre n-au renunțat la marile lor pariuri etice, la angajamentele lor filosofice, primul a rămas liberal, al doilea existențialist marxizant, dar au acceptat această strângere de mână pentru că amândoi au înțeles că drepturile omului sunt universale, non-negociabile și trans-ideologice.
