Ernesto Che Guevara (1928—1967) a fost o combinație de posedat, ascet și iluminat, un maniac al unei revoluții absolute, al unui cataclism definitiv care să abolească „infernul capitalist”. La cinci decenii de la moartea sa în octombrie 1967 în Bolivia, unde încerca să pună bazele unui „foco guerrillero”, Ernesto Che Guevara rămâne o legendă a stângii. În plus, ironie supremă, a devenit o marcă de succes pe piața globală de mărfuri și simboluri.
Nesfârșite procesiuni în Cuba, văduva și copiii săi înconjurați de mulțimi adulatoare, o imagine ubicuă menită să mențină obsesiv în memorie chipul martirizat al celui mai loial camarad al lui Fidel: toate aceste elemente se conjugă în mitul guevarist al „revoluționarului virtuos”, contrapartea contemporană a celebrării nobilului sălbatic. Sunt lucruri despre care a scris cândva gânditorul venezuelean Carlos Rangel. Multe din aceste teme au fost reluate în ultimii ani în contribuțiile lui Enrique Krauze, Jorge Castañeda (politolog remarcabil și fost ministru de Externe al Mexicului) și ale lui Álvaro Vargas Llosa.
Formula politică a lui Guevara a fost pe cât de fanatică, pe atât de înșelătoare. Mai mult decât orice, l-a interesat luarea puterii. Nu era un birocrat oarecare, ci un profet al violenței, un Desperado al apocalipsului marxist. După victoria lui Castro, Che a fost unul din principalii partizani ai constituirii poliției secrete a noului regim. Deviza sa era: „datoria fiecărui revoluționar este să facă revoluția”. În acest caz, era vorba de „demascarea” așa-zișilor contra-revoluționari și de pedepsirea lor fără niciun fel de milă. Subordonatul lui Guevara din epocă, Ramiro Valdés, a fost primul șef al Cekăi cubaneze. Un alt organizator, de asemenea prieten al lui Guevara, a fost Angel Ciutah, veteran al Războiului Civil din Spania și apropiat de Ramón Mercader, asasinul lui Troțki. După invazia eșuată din aprilie 1961, regimul castrist (ori mai precis spus castro-guevarist) a declanșat o vânătoare a presupușilor inamici ai unei revoluții tot mai opresive. Într-o conversație cu ambasadorul sovietic, Guevara vorbea cu mândrie despre lugubrele represalii, afirmând că nu li se va permite acestor contrarevoluționari (el îi numea viermi) să ridice capul din nou. Dezumanizarea adversarului face parte din logica, adică ilogica de tip comunist și fascist.
Stalinizarea revoluției cubane l-a asfixiat pe Guevara. Obișnuit cu mitinguri fără sfârșit, cu stilul romantic-noctambul al primei perioade de după venirea la putere, îi era greu să se adapteze poziției de ministru al Industriei. Era un rebel mereu în căutarea unei cauze exaltante, un aventurier cu propensiuni ideologice. Nu era vorba de vreo rezervă în raport cu brutalitatea noului regim, din ce în ce mai ostil oricărei expresii de autonomie. Pentru internaționalistul argentinian, problema era mai degrabă una de ajustare la mediocritatea noii existențe. Guevara a fost posedat de demonul revoluției, de dorința irezistibilă de a exporta modelul cuban la nivelul întregului continent ori chiar pe scară planetară. Ca gânditor marxist, Guevara s-a ilustrat prin teoria nucleului de guerilă, a acelui microcosmos menit să permită geneza „Omului Nou”. Multe din ideile lui Guevara au fost sistematizate de prietenul său Régis Debray în cartea Revoluție în revoluție. În jurul său și mai ales în jurul morții sale s-a brodat un fel cristologie seculară.
