Unul dintre elementele constante ale culturii politice a comunismului românesc a fost refuzul reformismului de partid, deci eliminarea sistematică a oricărei tendințe inovatoare și revizioniste. Ceea ce nu înseamnă că nu s-au produs schimbări de persoane ori chiar strategice, ci doar că ele au urmărit înainte de toate consolidarea puterii grupului hegemonic din partid, condus mai întâi de Gheorghe Gheorghiu-Dej, apoi de Nicolae Ceaușescu. Natura reală a acestor transformări a fost surprinsă de Michael Shafir într-o carte din 1985 despre regimul leninist din România, prin conceptul „schimbării simulate”. Este o lucrare de referință, la fel ca multe alte texte datorate unor Mary Ellen Fischer, Trond Gilberg, Walter Crowther, Walter Bacon, Daniel Chirot și, desigur, Ken Jowitt. Discuțiile din țară despre originile și „metamorfozele” comunismului românesc ar avea mult de câștigat dacă s-ar racorda mai exact la dezbaterile internaționale de ieri și de azi.
În propriile mele studii am insistat, în concordanță cu tezele unor Gheorghe Haupt, Ken Jowitt, Robert King, Michael Shafir și alții, asupra tentativei de evitare a liberalizării interne prin descoperirea (cât se poate de oportunist-pragmatică), de către Dej și asociații săi, a avantajelor discursului patriotic ori chiar ostentativ naționalist. Răspunsul elitei comuniste românești la sfidarea propusă de hrușciovism a fost înainte de toate respingerea categorică a ideii unei autocritici în legătură cu ororile despotismului stalinist din perioada de dinainte de 1956. Anti-sovietismul latent (devenit mult mai explicit după 1963) a fost de fapt camuflajul simbolic al persistentului stalinism național. Am avut apoi, prin publicarea memoriilor lui Pavel Țugui (născut în 1921), un document extrem de elocvent în legătură cu ceea ce se petrecea în aparatul ideologic al PMR în perioada 1956-1958, deci exact în acel interval în care în celelalte state satelizate se produseseră convulsii cu consecințe absolut dramatice.
Cartea lui Pavel Țugui, intitulată Istoria și limba română în vremea lui Gheorghiu-Dej, a apărut la editura Ion Cristoiu în 1999. Intrat de tânăr în aparatul ideologic al PCR, Pavel Țugui a deținut funcții importante deopotrivă în Ministerul Culturii (ministru adjunct între 1953—1955), în secția de propagandă a CC (instructor între 1948—1953) și în Direcția de Propagandă și Cultură a CC, condusă de Leonte Răutu, ca șef al Secției știință și cultură (între 1955 și 1960). În afara unor zvonuri greu verificabile, nu am informații legate de scoaterea sa din aparat, însă este probabil ca tensiunile pe larg descrise în acest volum din relațiile lui Țugui cu șeful Direcției, atât de influentul Răutu, au jucat un rol important. Nu intru acum în detalii legate de alte apariții publice ale lui Pavel Țugui înainte și după 1989, inclusiv schimburile polemice cu Mircea Zaciu în legătură cu Lucian Blaga și cele cu Sorin Toma despre geneza pamfletului împotriva lui Tudor Arghezi; țin doar să spun că acest volum este extrem de important în egală măsură prin ceea ce spune și prin ceea ce nu spune. Este mărturia (sau poate, mai bine spus, mărturisirea) unui personaj care, asemeni unui Paul Niculescu-Mizil ori Ion Iliescu, în condițiile „dezghețului” de după moartea lui Stalin, a fost direct implicat în eforturile conducerii PMR de a-și consolida autoritatea prin îmbrățișarea unei platforme antisovietice, nu însă și antistaliniste.
Mă grăbesc, așadar, să spun că există pasaje de o veritabilă semnificație istorică în cartea lui Pavel Țugui: lupta istoricilor autentici împotriva imposturii agresive și agramate a grupului stângist condus de Mihail Roller, reabilitarea unor istorici și lingviști de înaltă clasă, mult timp calomniați și atacați de staliniștii încurajați de Răutu și Chișinevschi, etc. Istoria culturală a perioadei radical staliniste beneficiază categoric de pe urma acestor informații conținute în cartea lui P. Țugui.
