Regimurile comuniste au fetișizat ideologia. Au fost, spre a relua conceptul dezvoltat de Martin Malia, partocrații ideocratice. Redus la ritualul repetiției monotone, al incantației mistice, logosul sufocă orice licărire de autonomie a spiritului, orice expresie de independență a minții. Aceste structuri logocratice, examinate de Czesław Miłosz în Gândirea captivă, au echivalat cu cauterizarea oricărei ispite a dubiului și cu emascularea simțului moral. Ideologia nu mai era (doar) un discurs apologetic despre putere, era puterea însăși. O putere, vorba lui Lenin, neîngrădită de vreo lege. Emfaza doctrinară anula distincția dintre birocrație și hierocrație.
În memoriile sale, intitulate The Kremlin’s Scholar, apărute la Yale University Press în 2007, fostul redactor-șef al Pravdei și demnitar de vârf al nomenclaturii ideologice staliniste, Dmitri Trofimovici Șepilov (1905—1995) descrie felul în care Stalin se implica direct în cele mai mici detalii ale textelor ideologice. Cine crede că pasiunea ideologică era în cazul lui Stalin una simulată, se înșală. Nici după 1930, când revoluționarul de profesie devine tot mai mult „om de stat” (vezi cartea lui John Lukacs, June 1941: Hitler and Stalin, Yale UP, 2006), Stalin nu a renunțat la obsesiile ideologice. Aș spune că dimpotrivă: în 1938, în plină teroare, secretarul general semnează dimineața liste de execuții, conversează cu șeful NKVD Nikolai Ivanovici Ejov și cu procurorul general Andrei Ianuarievici Vîșinski, iar după-amiaza lucrează la „Cursul Scurt de istorie a PC (b) al URSS” (a se vedea cartea lui David Brandenberger, Propaganda State in Crisis: Soviet Ideology, Indoctrination, and Terror under Stalin, 1927-1941, Yale University Press, 2011).
Întreaga istorie a bolșevismului, de fapt întreaga istorie a marxismului, este aceea a luptei în jurul unor texte presupus sacre. Când Lenin și Troțki îl numeau pe Karl Kautsky un „renegat”, ei afirmau de fapt dreptul lor suveran de a fi singurii cu acces la semnificația adâncă a moștenirii doctrinare a lui Karl Marx. Monopolul puterii depinde de monopolizarea textului originar. La fel, când Stalin îi anatemiza pe Troțki și pe Buharin, el își consolida poziția de unic pontif, deci unic interpret legitim al Sfintei Scripturi leniniste. În sectele comuniste nu este de ajuns să deții pârghiile puterii organizatorice („cadrele decid totul”). E nevoie de recunoașterea liderului ca ideolog en titre, ca geniu omniscient și omnipotent, prin definiție infailibil. Rolul adjunctului este să propage revelațiile divinității supreme. Andrei Jdanov nu are idei originale, el nu este decât his master’s voice.
Ne aflăm în datcha de lângă Moscova, în 1950, Stalin și-a terminat treburile politice curente, acum se poate, în fine, dedica ocupației sale preferate, aceea de profet-redactor-cenzor. Își spune părerile despre un nou manual de economie politică marxistă: „Ceea ce m-a frapat era importanța pe care o acorda elementului teoretic. Spunea ceva în genul: …Este o sarcină istorică. Fără un nou manual nu putem progresa. Comunismul nu se naște precum Afrodita din spuma mării. Nimeni nu ni-l va servi pe tavă. Trebuie să-l construim noi înșine în chip științific. Ideea marxist-leninistă a comunismului trebuie să devină realitate. Cum? Pe o bază științifică. Pentru aceasta, oamenii noștri au nevoie de o profundă cunoaștere a teoriei economice, a legilor economice. Dacă o vor avea, vom putea rezolva toate problemele noastre. Dacă nu, suntem terminați. Nu vom realiza comunismul niciodată. Ce știu oamenii noștri despre teoria economică? N-au habar de ea. Generația mai în vârstă știe, vechii bolșevici. Am studiat Das Kapital, l-am învățat pe Lenin pe dinafară. Luam note, scriam rezumate. Toți acei ani în închisoare și în exil ne-au ajutat, au fost buni profesori”.
Noul manual, avertizează „corifeul științei”, nu trebuie să fie o colecție de citate, ci o interpretare profundă a tezelor din Das Kapital și din alte lucrări de Marx și Lenin. Trebuie să fie un ghid pentru continua reflecție asupra textelor fondatoare: „Abia atunci vom avea marxiști educați care să conducă economia în chip inteligent și pe o bază științifică. Avem nevoie de acest manual tot așa cum avem nevoie de aer pentru a respira”. În momentul celui mai pustiitor dogmatism, Stalin se opunea „bucherismului “. Ipocrizie? Dedublare? Alienare? Probabil că toate trei. După moartea lui Stalin, Șepilov a devenit unul din favoriții lui Nikita Hrușciov. Urca vertiginos în ierarhie. În 1956, l-a înlocuit pe Viaceslav Molotov ca ministru de Externe. În iunie 1957, a jucat dublu în timpul tentativei de răsturnare a lui Hrușciov de către cei numiți ulterior „grupul fracționist, antipartinic și fără de principii Molotov, Kaganovici, Malenkov, Bulganin, Pervuhin, Saburov și Șepilov care li s-a alăturat (i primknuvshii k nim Shepilov)”. Ultimele cuvinte, repetate în nenumărate documente oficiale, au devenit parte a identității istorice și onomastice a lui Șepilov. Am fost convins cândva, și nu doar eu, că acesta era numele său real: Șepilovcarelis-alăturat. A fost un devotat Homo Sovieticus care, până la moartea sa, în 1995, a rămas fidel unor precepte utopice pe cât de absurde, pe atât de distructive.
