Indiferent cum analizăm natura revoluțiilor din 1989, ele au reprezentat un adevărat eveniment universal-istoric în sens hegelian: au impus o ruptură diacronică între lumea de dinainte și de după 1989. Pe parcursul acelui an, ceea ce părea drept un sistem imuabil și aparent inexpugnabil s-a prăbușit cu o uluitoare rapiditate. Acest lucru nu s-a întâmplat din cauza unei presiuni externe (ea având însă un rol important), precum în cazul Germaniei naziste, ci din pricina acumulării unor tensiuni interne insurmontabile. Regimurile leniniste erau în faza lor metastatică, iar maladia care le-a măcinat a fost în primul rând incapacitatea lor de auto-regenerare. După ce timp de decenii a jonglat cu varii „rețete” de reformă intrasistemică (ex. „ambivalența instituțională” folosită de Archie Brown pentru a explica dinamica fenomenului Gorbaciov în cartea sa Seven Years that Changed the World: Perestroika in Perspective, Oxford: Oxford University Press, 2007, pp. 157-189), comunismul nu a mai găsit resursele pentru o reinventare ideologic-instituțională, devenind evident faptul că soluția putea fi găsită doar din exterior și împotriva ordinii social-politice existente.
Dispariția (implozia) Uniunii Sovietice în decembrie 1991, sub privirile perplexe ale întregii lumi, a fost direct și profund legată de disoluția anterioară, provocată de revoluțiile din 1989, a „periferiei imperiale” care a fost Europa de Est. Am fost indiscutabil martorii încheierii ciclului istoric început odată cu Primul Război Mondial, cu preluarea puterii în Rusia de către bolșevici și fundamental caracterizat de un lung război ideologic european (mai bine zis, un război civil global). Importanța revoluțiilor din 1989 nu poate fi nicicând supraestimată: au fost triumful demnității civice și moralității politice asupra monismului ideologic, cinismului birocratic și supravegherii dictatoriale (vezi și reflecțiile lui Havel despre situația politică de după 1989). Fundamentate pe conceptul de libertate, care impune aprioric scepticismul necesar respingerii modelelor dogmatice de inginerie socială, ele au fost, cel puțin în prima fază, liberale și non-utopice. Spre deosebire de revoluțiile clasice, originea celor din 1989 nu a fost o viziune milenaristă asupra societății perfecte. Ele au respins posibilitatea ca o autoproclamată „avangardă” să-și asume rolul „conducător” asupra mișcărilor de masă. Nici un partid politic nu s-a aflat în spatele acestui val revoluționar spontan. Inițial s-a pus accentul pe necesitatea creării unor forme politice noi, care să fie diferite de structurile partinice tradiționale, configurate ideologic. Faptul că în perioada imediat următoare revoluțiile au fost marcate de rivalități etnice, de respingătoare scandaluri politice, corupție endemică, de apariția partidelor și mișcărilor anti-democratice, de afirmarea unor curente sociale autoritare și colectiviste, nu diminuează în niciun fel generozitatea mesajului inițial și impactul lor colosal la acea vreme. Doresc să amintesc că depășirea socialismului de stat a fost mult mai dificilă, șubredă și pe termen lung problematică exact în acele cazuri în care revoluțiile ori nu au avut loc (Iugoslavia), ori au fost deturnate (România).
Toate aceste lucruri trebuie permanent accentuate mai ales în contextul în care ne confruntăm cu discursuri care, bazându-se numai pe moștenirea ambiguă a revoluțiilor, pun sub semnul întrebării succesul lor. Această „retorică reacționară”, excelent analizată de Albert Hirschman, folosește argumentul futilității, al pericolului iminent și al unei pretinse subversivități cronice pentru a delegitima schimbarea în sine sau pentru a o prezenta drept imposibilă sau indezirabilă (vezi Albert Hirschman, The Rhetoric of Reaction: Perversity, Futility, Jeopardy, Cambridge, MA: The Belknap Press of Harvard University Press, 1991).
