Trebuie spus că până și formele cele mai sofisticate ale argumentului care plasează sub semnul dubitativului succesul revoluțiilor din 1989 funcționează pe o logică similară „retoricii reacționare”: mediul post-revoluționar a permis renașterea aspectelor reprobabile ale culturilor național-politice din regiune, și anume, șovinismul, rasismul, fascismul rezidual, fundamentalismul etno-clericalist și militarismul, dovedindu-se astfel mai nociv decât status-quo-ul de dinainte de 1989. Sau, se afirmă că de fapt nimic nu s-a schimbat, iar deținătorii puterii (birocrații partidului-stat) s-au menținut pe poziții, preluând doar noi măști. Sau, indiferent de speranțele și idealurile participanților la mișcările din 1989, rezultatele acțiunilor lor s-au dovedit profund dezamăgitoare, permițând unor politicieni venali, infractorilor și demagogilor să folosească noile oportunități pentru a-și instaura dominația asupra societății. În aceste condiții, reamintirea adevăratului mesaj al acestor revoluții și reconsiderarea principalelor interpretări și afirmații-cheie ale revoluționarilor reprezintă așadar un util exercițiu politic, moral și intelectual.
Nu trebuie să uităm faptul că ceea ce astăzi suntem obișnuiți să considerăm evident - sfârșitul sovietismului - era doar o vagă posibilitate la începutul anului 1989. Fără îndoială, unii disidenți (Andrei Amalrik, Ferenc Fehér, Ágnes Heller, János Kis, Václav Havel, Jacek Kuroń, Adam Michnik, Ivan Sviták) diagnosticaseră declinul lent al sistemului și lipsa lui de viitor, dar puțini au luat în calcul un colaps imediat al acestuia. Întreaga filosofie a disidenței - „noul evoluționism” (Michnik) - a fost argumentată pornind de la strategia „penetrării” pe termen lung a sistemului, pe recuperarea și reconstrucția progresivă a sferei publice ca alternativă la ubicuitatea ideologică a partidului-stat, pe practicarea anti-politicii ca expresie a autenticității non-machiavelice, a transparenței, civilității și bunei credințe.
Dacă există o morală fundamentală a grandioasei drame revoluționare care s-a desfășurat în 1989 în Europa Centrală și de Est, aceasta poate fi formulată astfel: viitorul aduce cu sine mai mult decât o singură direcție. Cu alte cuvinte, nu există un determinism ineluctabil care guvernează istoria omenirii. Într-adevăr, așa cum afirmă Jeffrey Isaac, revoluțiile din 1989 nu au avut doar multiple cauze, ci și multiple înțelesuri, propunând o agendă semnificativă nu doar pentru societățile post-comuniste, dar și pentru democrațiile occidentale (vezi cartea lui Jeff Isaac, tradusă în românește la Polirom sub titlul Democrația în vremuri întunecate, în anul 2000).
Au existat, desigur, o serie de gânditori care au anticipat prăbușirea inevitabilă a sovietismului (ex. Leszek Kołakowski). Dar foarte puțini au crezut cu adevărat că acest lucru se va întâmpla într-un timp atât de scurt și fără violență. Profilul regimurilor autoritare post-totalitare nu era unul care să încurajeze o schimbare pe bază de negocieri și transferul de putere pe cale pașnică. De aceea, unul dintre cele mai surprinzătoare fenomene în 1989-1990 a fost disponibilitatea elitelor comuniste din Ungaria și Polonia de a împărți inițial puterea și apoi de a renunța la aceasta în totalitate. Urmând o astfel de cale, ele au abandonat cel mai sacru dintre postulatele leninismului: rolul conducător al partidului (monopolul puterii). Ele au permis demararea unei tranziții democratice care și-a putut urma cursul fără a fi confruntată cu tulburări social-politice majore. În alte țări însă, reformele au fost respinse în numele „realizărilor socialiste ale poporului”. Din fericire, chiar și acest tip de argument nu a reușit să salveze regimurile comuniste în cauză. Modelul „socialismului de baracă” era perimat. Eforturile de a-l salva ale conducătorilor țărilor din „banda celor patru” (România, RDG, Bulgaria și Cehoslovacia) nu aveau, pe termen lung, șanse de reușită...
