Nu voi conteni să o afirm: Leszek Kołakowski (23 octombrie 1927-17 iulie 2009) a fost, este și va rămâne unul dintre cei mai importanți, cei mai influenți și onești gânditori ai lumii contemporane: a fost spiritul neliniștit și mereu creator care a inspirat acțiunea Solidarității și a format generații de intelectuali est-europeni opuși oricărui conformism dogmatic, oricărei ipostaze a totalitarismului.
Zilele trecute am recitit capitolul despre Spinoza din minunatul volumaș al lui Kołakowski, Why Is There Something Rather Than Nothing: 23 Questions from Great Philosphers, tradus în engleză la Basic Books, acum zece ani, în 2007, de fiica gânditorului, Agnieszka Kołakowska. Fiecare capitol din volum se încheie cu câteva întrebări propuse de Kołakowski în raport cu ideile discutate. În cazul lui Spinoza, iată ultima întrebare, care consider că este potrivită unui capitol despre Kołakowski însuși: „Dacă am ști cauzele propriilor emoții și pasiuni, ar dispărea oare aceste emoții și pasiuni? De exemplu, ar dispărea tristețea, așa cum afirma Spinoza, dacă i-am afla originea?”
Kołakowski nu a renunțat niciodată la scepticismul său lucid. A adoptat o viziune eclectic-generoasă care îl făcea să se identifice cu paradigma liberalismului conservator socialist anticomunist. Același Kołakowski a respins raționalizările sofistice care urmăreau (ori mai urmăresc încă) să legitimeze fărădelegile totalitare în numele acelui imposibil avenir radieux, al zorilor cântătoare (les lendemains qui chantent): „Crimele înfăptuite în numele Weltgeist-ului nu sunt cu nimic mai puțin crime”.
Este o poziție consonantă cu tezele Monicăi Lovinescu și ale lui Virgil Ierunca, o premisă teoretică și morală care a stat la baza Raportului Final al Comisiei care a condamnat dictatura comunistă din România. Kołakowski a pornit ca filosof catolic, și-a terminat viața pământească în spiritul personalismului neo-tomist. Oricine va dori să înțeleagă rolul religiei în lumea de azi, funcțiile mitului, relația dintre ideologie, utopie și istorie, va trebui să citească lucrările sale. Marea paranteză marxistă s-a consumat odată cu scrierea trilogiei, cel mai devastator necrolog al doctrinei creată de Karl Marx pe care ni-l putem imagina.
În urmă cu câțiva ani, Horia-Roman Patapievici a făcut o caracterizare memorabilă a Principalelor curente ale marxismului (trilogia a apărut în românește la Curtea Veche): „Ce fel de capodoperă este capodopera lui Kołakowski? Este o capodoperă de stil, una de erudiție istorică şi una de gândire. Este în stilul său ceva fundamental civil: o politețe netrucată şi lipsită de prefăcătorie, bazată pe un fond de neabătută intransigență a judecății. Lucru rar.”
L-am întâlnit în câteva ocazii, am corespondat. Sunt sigur că a fost fericit la aflarea veștii că trilogia sa a fost în sfârșit publică în limba română, un efort editorial pe care l-am inițiat cu sprijinul generos al lui Grigore Arsene, al Institutului Cultural Polonez, al lui Jarek Godun. Am scris prima oară despre Kołakowski în revista Agora condusă de Dorin Tudoran. Am avut atunci bucuria de a afla personal de la Kołakowski că îmi citise articolul, folosindu-se de cunoștințele sale de latină și franceză. Dacă aș fi întrebat care este filosoful contemporan care mi-a marcat cel mai puternic evoluția spirituală, n-aș ezita să-l numesc pe Kołakowski (alături de Hannah Arendt și Isaiah Berlin).
Dacă primul volum al trilogiei se ocupă de fundamentele doctrinei construite de chiar cei numiți „clasicii marxismului”, al doilea explorează „vârsta de aur”, momentul istorico-politic și teoretic al social-democrației devenită o mișcare globală, deci „Biserica” universală. Este vorba de ceea ce s-a numit marxismul Internaționalei a II-a, un conglomerat de fapt extrem de sincretic în care se întâlneau scientismul pozitivist preconizat de Karl Kautsky cu tezele radical-spontaneiste ale Rosei Luxemburg (cea care avea să scrie pagini extraordinare de critică a spiritului totalitar bolșevic). În praxisul Internaționalei a II-a s-a dus de fapt o necontenită bătălie între cei care susțineau primatul conștiinței revoluționare ca forță demiurgică, pe de-o parte, și partizanii unui fatalism empirico-factual; între cei care nu erau dispuși să renunțe la scenariul originar al debutului revoluției mondiale în zonele avansate ale sistemului capitalist, deci în Vestul industrializat, nu în Estul premodern, și cei care acceptau revizuirile leniniste.
Mizele acestor polemici între direcția marxismului occidental și ceea ce avea să se constituie mai întâi în doctrina bolșevică, apoi în marxismul sovietic codificat de Stalin, au fost imense. Consecințele lor sunt resimțite și în ziua de azi. Oricât de bizar ar putea să pară, există destui gânditori, unii chiar interesanți, care se dedau iresponsabil flirtului cu obsesiile leniniste, încercând să resusciteze cumva un gest, un spirit, un moment când revoluția era încă o promisiune nepătată de sângele a milioane de inocenți. Pentru asemenea recurente fantasme frivol-absurde, opera lui Kołakowski reprezintă un antidot indispensabil.
