Aș dori să lansez o discuție despre dilemele morale ale intelectualilor est-europeni. Vreme de mai mult de patru decenii, intelectualii est-europeni au putut fi încadrați într-o anume categorie sociologică și politică. Ei au împărtășit trăsături care i-au distins de colegii lor din Occident: asumarea existenței valorilor morale, reticența în a susține chiliasme utopice, scepticismul în privința paradigmelor redemptive și respingerea colectivismului în oricare din încarnările sale. În multe cazuri, politica în sine era privită drept un exercițiu degradant întru ipocrizie. Vorbesc aici, desigur, de tipul ideal al intelectualului critic și nu de pătura controlată de partid a mandarinilor ideologici. Deși statutul intelighenției sub comunism a fost ambiguu iar rolul său controversat și adesea disputat, i-a fost conferită o poziție privilegiată în contextul pretențiilor monopoliste și totalizante ale doctrinei oficiale din Europa Centrală și de Est.
Fenomenologia vieții intelectuale în Europa de Est include subscrierea la ceea ce Miłosz a numit „Noua credință” și apoi despărțirea de aceasta, demascarea comunismului ca Mare Minciună. Intelectualii critici din Europa de Est au devenit custozi ai memoriei: una din principalele dezbateri din cadrul Cercului Petőfi în vara anului 1956 a fost despre istoria partidului. În 1968, intelectualii praghezi au atacat edificiul minciunilor ridicat de megafoanele comuniste și au solicitat o analiză dezinhibată a celor două decenii anterioare acelui moment. Totalitarismul, o știm de la Hannah Arendt și George Orwell, înseamnă o agresiune continuă împotriva memoriei și a adevărului. Adevărul este practic abolit în numele „perspectivei de clasă”. Partiinost-ul lui Lenin a însemnat în mod esențial suprimarea însăși ideii de valori absolute. Spontaneitatea (stikhiinost) apărea drept păcat capital iar partizanii acesteia erau denunțați ca dușmani ai poporului (o categorie pe care bolșevicii o împrumutaseră din lexiconul iacobin). A fost un efect al statutului lor remarcabil faptul că intelectualii au părut să joace un rol vital în dezmembrarea vechilor structuri de guvernare, în denunțarea înșelătoarei legitimități a regimurilor leniniste și în imaginarea strategică a unui teritoriu emancipat al comunicării libere.
Arthur Koestler avea dreptate când scria în prefața memoriilor lui Gyula Háy: „Este un fapt care sună ciudat, dacă nu chiar incredibil, urechilor occidentale, ideea că cea mai dramatică insurgență populară din istoria postbelică a fost inițiată de către o mână de scriitori: romancieri, dramaturgi, jurnaliști, critici literari... Acolo unde există libertate de expresie, toată lumea poate gândi independent de ceea ce simte, și nu există nicio virtute particulară atașată acestui lucru; și nici măcar intelectualii nu mai sunt atât de prețuiți. Dar acolo unde opiniile sunt înregimentate, fie că e vorba de Rusia țaristă ori de Ungaria anului 1956, orice voce independentă, dacă reușește să se facă auzită, poartă cu sine un potențial exploziv. De aici și ecourile profunde, reverberante ale unor Pasternak, Soljenițîn, sau ale vocii Uniunii Scriitorilor maghiari în timpul acelei reuniuni budapestane dătătoare de speranță și promisiuni” (vezi Gyula Háy, Born 1900, La Salle, Ill.: Library Press Book, 1973, p. 13).
Mirajul comunismului era legat de promisiunea lui universalistă, așa cum a fost demonstrat de discuția iluminantă a poetului polonez Aleksander Wat despre fraternitate ca ingredient al farmecelor demonice ale comunismului (vezi cartea Secolul meu. Confesiunile unui intelectual european. Convorbiri cu Czesław Miłosz, apărută la Humanitas în 2014). Ruptura a survenit tocmai pentru că intelectualii s-au simțit trași pe sfoară, abuzați, trădați. „Zeul care a dat greș” era o metaforă atât pentru naivitate, cât și pentru deșteptare. Nu vom obosi vreodată relatând povestea intelectualilor care mai întâi și-au trădat misiunea (aceea de a apăra adevărul cu toate riscurile) și apoi și-au recucerit demnitatea ca gropari ai dogmelor marxiste.
