Biografiile elitelor ideologice ale regimurilor de tip sovietic sunt, de cele mai multe ori, nespectaculoase, lipsindu-le elemente de distincție reală. În ceea ce privește Europa de Est și Centrală, cerberii dogmei marxist-leniniste au fost de obicei recrutați din rândurile fracțiunilor moscovite ale partidelor comuniste din țările respective. În Ungaria, József Révai, care inițial a fost unul dintre cei mai promițători discipoli ai lui György Lukács, s-a transfigurat după 1945 în „flagelul” intelectualității maghiare. Révai a fost membru al delegației ungare la întâlnirile succesive ale Cominformului în perioada 1947-8, fiind unul dintre cei mai entuziaști doctrinari ai anti-cosmopolitismului și exclusivismului jdanovist.
În România, dictatorii ideologici locali au adus cultura națională într-un impas aproape mortal. Similare campanii de subminare și negare a tradițiilor locale și un ethos internaționalist apocrif au fost promovate cu înverșunare de către liderii birocrațiilor propagandistice din fosta Cehoslovacie (de către Vilém Kopecký) și în Germania de Est (de către Kurt Hager). Ofensivele declanșate de acești corifei ai ortodoxiei staliniste s-au concentrat asupra a două „păcate” cardinale: „naționalismul burghez” și „cosmopolitismul fără rădăcini”. În același timp, „patriotismul socialist” prospera, bazându-se pe o proliferare paroxistică a ritualurilor cultului personalității.
Lipsiți de o identitate distinctă de ideologie, sacerdoții dogmei investeau fără vreun scrupul în „superpersonalitatea” lui Stalin. După disoluția teroristă a ego-ului era normal pentru aparatcici să se auto-proiecteze în mitul Stalin, ca superego instituționalizat. Numai în cazul lui Tito a existat un nivel semnificativ de ambivalență. Pe de o parte, el a susținut entuziast noua orientare internațională a lui Stalin codificată de Jdanov (teoria privind cele două „lagăre” - cel socialist și cel capitalist), dar pe de altă parte, a considerat această schimbare de linie drept momentul favorabil pentru ca el să-și avanseze propria-i politică hegemonică în Europa de Sud-Est (Balcani). Să numim acest sindrom strategic hegemonism paralel. Ironia situației a constat în faptul că ruptura dintre cei doi lideri s-a produs exact în perioada în care concepția sovietică și iugoslavă asupra luptei de clasă pe plan mondial se aflau în perfect acord. În 1947-8, Tito a subestimat monopolizarea absolută a puterii de către tiranul de la Kremlin și și-a imaginat că poate beneficia de o marjă (relativă) de autonomie.
Ivo Banac preciza în 1988: „Dramaticul deznodământ din 1948 a fost direct legat de temerile lui Stalin că Iugoslavia începuse să-și asume rolul de centru comunist regional și implicit potențialele sfidări la adresa Occidentului implicate de o asemenea nouă responsabilitate”. Într-adevăr, liderul Uniunii Comuniștilor din Iugoslavia (până în 1952 purta numele de Partidul Comunist din Iugoslavia) a inițiat neabătut planurile de realizare a unei confederații comuniste danubiene (care ar fi inclus Iugoslavia, Bulgaria și România) în paralel cu accentuarea asimilării Partidului Comunist Albanez (al cărui nume în 1948 a fost schimbat în Partidul Albanez al Muncii). Despre rolul lui Tito în Războiul Civil Grec mă voi ocupa cu alt prilej.
Conflictul cu Iugoslavia și excomunicarea lui Tito din Cominform, în iunie 1948, a fost semnalul pentru demararea unor dramatice epurări în partidele est-europene. Dar, în același timp, această primă criză a blocului sovietic a scos în evidență imposibilitatea suprimării tendințelor locale în regiune de către Moscova, chiar și în cazul unor fracțiuni extrem de fidele URSS. Severitatea reacției lui Stalin în acest caz poate fi explicată prin reactivarea, de către conducerea PCUS, a principiului „încercuirii capitaliste”. În această accepțiune, sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial provocase o nouă ofensivă imperialistă împotriva comunismului, și, mai ales, împotriva „tinerelor democrații populare”, care, conform lui Stalin, anunță o iminentă nouă conflagrație totală. În aceste circumstanțe, tentația experimentului național comunist trebuia anihilată. Astfel, cei care au primit eticheta de naționaliști sau titoiști au fost acuzați de cele mai neverosimile crime. „Devierea” provoca automat totala delegitimare a acestora, poziția lor fiind fundamentată numai pe atașamentul absolut față de Uniunea Sovietică, pe aplicarea fără șovăire a directivelor Liderului Suprem.
