Unii oameni repetă întruna mantra „post-adevărului”. Este doar un alt exemplu despre cât de neputincioși suntem, confruntați cu simpla mânie. Nu trăim în state post-factum, indiferent de ce-o mai însemna acest concept. „Post-adevărul” este doar o minciună. Minciunile sunt acum la putere, exact ca în secolul trecut. Atrofia morală este din nou populară, deci suntem cu toții în pericol. Studierea istoriei marxismului este vitală dacă ne pasă de victimele acestei noi renașteri ideologice, indiferent care sunt ele. Dacă este să ne acceptăm umanitatea și să rezistăm unor astfel de minciuni, atunci istoria marxismului devine esențială pentru înțelegerea noilor amenințări.
În secolul XXI, ea ne poate încă învăța ce trebuie să facem, ce să nu facem și la ce să ne așteptăm drept consecințe ale acțiunilor și inacțiunilor noastre. În esență, experimentele marxiste ratate ale trecutului (și, într-adevăr, toate au eșuat din pricina trădării și pervertirii premiselor de bază ale lui Marx) vor duce la punerea în pericol a viitorului nostru dacă stăm pe margine în vreme ce minciunile trec drept Sfânt Adevăr. Nimeni nu trebuie să pregete în a decoda cuvintele pline de mânie și/sau aspiraționale ale politicienilor și alegătorilor lor pentru că, până la urmă, orice este posibil atunci când forme radicale de politică pretind să reprezinte „Adevărul”. Dar cum preferăm adesea să nu ne batem capul cu astfel de lucruri, ajungem să subestimăm capacitatea noastră de ființă umană care permite, activ ori pasiv, distrugerea altor ființe umane și a identităților lor. Uităm că apelurile unui grup evident mic de persoane la violență sunt cel mai probabil susținute, sau cel puțin îngăduite, de un grup mai mare de alți oameni.
Și pentru că aceste forme de politică radicală pretind să fie obiectiv infailibile precum religiile tradiționale, idealurile comuniste sunt adesea recondiționate și primesc noi funcții mobilizatoare. Nu sunt azi percepute la fel cum erau ele înțelese de adepții lor cu decenii în urmă, dar infrastructura emoțională este similară. Dacă ratăm această evidență, atunci vom rămâne fără niciun indiciu, iar păcatele trecutului se vor repeta, deși sub varii forme de manifestare. În urmă cu 70 de ani, cei mai buni anti-comuniști erau foștii comuniști. Astăzi, putem deveni avocați informați ai adevărului fără a mai fi foști „mincinoși” aflați la recuperare. Acesta este un imperativ. Deoarece politica radicală poate atrage masele, trebuie pusă în mișcare o rezistență activă pe tărâmul intelectual, unul în care ideile sunt atent examinate pentru validitatea, fezabilitatea și, cel mai important, moralitatea lor (în termeni umani).
„Ismele” au dominat precum giganții vreme de două secole, timp în care s-au ciocnit într-o complexă, schimbătoare și uimitoare bătălie de idei. În 1989, doar un „ism” mai stătea în picioare—sau cel puțin așa am crezut cu toții. Fie că avem de-a face cu o forță care a apărut la orizont sau o stafie a trecutului care se ridică din groapă, este neîndoios că se îndreaptă către noi, înarmată și intolerantă. În contrast cu fantasmele salvării, George Orwell a dorit claritate. La fel ca Václav Havel, el a crezut că există adevăr—un adevăr bazat pe imperativul de a iubi oamenii. Dragostea ne cere să acționăm în numele imperativului moral de a lupta pentru drepturile omului pentru că ideologiile sunt convinse că ele trebuie subjugate încântătoarei Revoluții, iar asta este moral inacceptabil. Viziunile utopice sacrifică o mulțime de victime pentru un vis, în vreme ce viața în adevăr face lumea un loc mai bun, scutit de crima în masă ca mijloc.
