Karl Marx a detestat proprietatea privată, sursa lipsei de libertate și a injustiției în capitalism. Producția și proprietatea privată erau privite ca muncă înstrăinată și alienare chinuitoare. O clasă din ce în ce mai subțire, burghezia, deținea toată proprietatea, în vreme ce o largă pătură a muncitorilor, proletariatul, putea doar să-și vândă munca, timpul și sufletul. Proprietatea privată a produs dependență umană. A subjuga o clasă atât de admirabilă din punct de vedere moral—pentru că muncitorii erau și cei mai puri oameni, singurii altruiști, a insistat Marx—era o crimă de neiertat. Astfel, deși proprietatea privată nu se făcea vinovată sau periculoasă de una singură, era totuși demonică, genera alienare și opera ca unealtă a sadismului. Pentru Marx, călcarea în picioare a pericolelor reprezentate de alții în drumul spre marea operetă nu reprezenta o greșeală sau vreun act nedrept: era tortură intenționată, executată cu pasiune sportivă.
Filosoful polonez Leszek Kołakowski își începea comprehensiva trilogie asupra principalelor curente ale marxismului cu propoziția „Karl Marx a fost un filosof german”. Nu este nici pe departe un truism. A fi un filosof german înseamnă ceva. Este o viață bazată pe speculațiile asupra istoriei, spiritului și transformării. Este extrem de compactă și amețitoare. Limbile germană și greacă au fost ca și făcute pentru filosofie. Filosofia germană este rebelă; motivația ei tipică este compasiunea și dragostea pentru înrobit, mai degrabă decât mânie sau ură împotriva celui care înrobește. Dar cel mai important, filosofia germană este o revoltă împotriva lui Dumnezeu. Este un efort de a înțelege și apoi de a ajusta existența pe această lume, astfel încât să putem trăi mai bine în această cetate înainte de a pătrunde într-a Lui, într-o altă dimensiune. Principala slăbiciune a gândirii germane o constituie momentele maselor deprimate, când demagogi germani de tip totalitar sau gânditori proto-totalitari ca Marx decid că această rebeliune trebuie să rivalizeze cu Cetatea lui Dumnezeu, hic et nunc, nu să o cinstească prin ameliorarea vieții umane.
Toată lumea cunoaște teza, antiteza, conflictul și sinteza lui Hegel. Marx a văzut în această interacțiune un conflict, nu un progres gradual natural. Pentru Hegel și Marx, Istoria era un triumf, o cucerire; în cele din urmă, trebuia să ducă la înfăptuirea Utopiei. Aceasta ar fi și „negarea negării” absolută, de vreme ce perfecțiunea eternă a societății perfecte ar elimina nevoia și chiar posibilitatea unei ulterioare schimbări. Să nu fim greșit înțeleși: intențiile lui Marx nu erau nici pe departe ca ale lui Lenin. El s-a bazat pe faptul că o clasă poată fi distrusă fără genocid. A anticipat perfecțiunea materială și fericirea existențială în viața reală. A promis că tehnologia burgheziei, spiritul proletariatului și toate drepturile liberale vor fi aduse împreună. Marx a insistat că această Revoluție era una pozitivă. Nu mințea asupra lipsei de violență din viziunea sa—era intenționat vag pentru că nu știa cum anume era posibil acest vis al său, dar era fără doar și poate convins că înfăptuirea lui este posibilă. Cam astfel era imaginată soarta proletariatului, tipul de soartă care a perpetuat sprijinul popular pentru un experiment deplorabil și violent al secolului XX.
