Să nu ni se vorbească, în termeni evazivi și descărnați, despre culpabilitatea generică a unui „sistem” depersonalizat. Evident, sunt ultimul care să nege rolul instituțiilor în funcționarea ideocrațiilor totalitare. Sistemul a fost unul ilegitim și criminal. Dar, instituțiile au trăit și au distrus vieți umane prin indivizi cu prenume și nume. De pildă, Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901-1965), Ana Pauker (1893-1960), Nicolae Ceaușescu (1918-1989), Alexandru Drăghici (1913-1993), Teohari Georgescu (1908-1976), Leonte Răutu (1910-1993), Elena Ceaușescu (1916-1989), Ilie Verdeț (1925-2001), Petre Lupu (1920-1989), Constantin Dăscălescu (1923-2003), Manea Mănescu (1916-2009), Emil Bodnăraș (1904-1976), Alexandru Moghioroș (1911-1969), Tudor Postelnicu (1931-2017), Ion Traian Ștefănescu (n. 1942), Ion Dincă (1928-2007), Dumitru Popescu (n. 1928), Leontin Sălăjan (1913-1966), Iulian Vlad (1931-2017) și, cu voia domniilor voastre, Ion Iliescu (n. 1930)!
Un prieten mi-a trimis recent linkul la un interviu luat, la începutul anilor '90, de rapsodul comunismului dinastic, Adrian Păunescu, lui Nicu Ceauşescu, cel pregătit de părinții săi şi de sicofanţii din jur să fie urmaş la tron. Nu intru acum în detalii, Nicu apare aşa cum îl ştiam şi cum am avut prilejul de a-l portretiza în cartea mea Lumea secretă a nomenclaturii (apărută la editura Humanitas în 2012). Este însă în interviu o inexactitate care se cere corectată. Întrebat de Adrian Păunescu dacă în martie 1965 s-a schimbat ceva fundamental în viaţa sa odată cu „alegerea” lui Nicolae Ceauşescu drept prim-secretar al CC al PMR, Nicu răspunde scurt: „Nu”.
Eram colegi de clasă pe atunci. Am trecut împreună pe lângă catafalcul lui Dej. Ne vedeam zilnic la şcoală, am fost o vreme colegi de bancă, adeseori mergeam împreună cu bicicletele. Dar, din acel moment, Nicu a intrat sub un regim de supraveghere totală. Venea la şcoală însoţit de securist. Nu mai intra nimeni la el în casă (în 1964 mă invitase să ne uităm împreună la „Căpitanul Val Vârtej”). Devenea tot mai singur. Era tot mai mult proprietatea familiei, adică a partidului-stat. Nu ştim când s-a născut scenariul succesiunii dinastice, probabil la mijlocul anilor 1970. De ce a acceptat Nicu acest joc? Putea el să-l refuze? Eu cred că da. Dar se credea și el, în felul său, blagoslovit de Istorie.
Așadar, cine a fost Ceauşescu? Un Nimeni care ne-a acaparat destinele. Era ranchiunos, răzbunător, fără scrupule. Cât a trăit Dej, l-a linguşit fără ruşine. In clipa când s-a dus, a început lepădarea de fostul idol, stăpân, patron şi model. Avea stalinismul în ADN. Detesta orice formă de libertate a gândului. Ii plăceau doar „colaboratorii” în poziție de echer. Pe toți ii amăgea cu funcții şi privilegii. Avea doar două spaime: Lenuţa şi Moscova. Acest gângav, un „bâlbâit cu gura strambă”, slut la chip şi la suflet, a batjocorit un popor vreme de un sfert de veac. Cum s-a putut? O spun cu durere, citând-o pe Monica Lovinescu - pentru că am fost „orfani la capitolul curaj”...
