Comunismul a fost o formă de resentiment. A fost un fundamentalism politic modern, un angajament într-un proiect istoric absolut. Cred că volumul care surprinde, care captează cel mai bine această poftă de transcendență care stă la baza ideologiei comuniste este Demonii de Dostoievski. De altfel romanul postum confiscat de Securitate timp de atâtea decenii al lui Dinu Pillat a avut că sursă de inspirație Demonii. Așteptând ceasul de apoi (Humanitas, 2010) se constituie ca o variantă din Balcani, dar împotriva Balcanilor. Vestitorii lui Pillat sunt, după cum observa acum câțiva ani Cosmin Ciotloș în România literară, legionari dar ei sunt și comuniști.
Totalitarismul comunist ca organizare socială, politică, culturală și economică este caracterizat prin trei elemente: în primul rând, prin refuzul memoriei. Aversiunea, ostilitatea față de memorie îl face mnemofob. El acționează prin toate instituțiile sale pentru distrugerea memoriei. În al doilea rând, este o organizare care urmărește distrugerea valorilor, și în acest sens este axiofob. Și, nu în ultimul rând, el detestă spiritul, deci este o organizare de tip noofobic. Așadar, comunismul este mnemofobic, axiofobic și noofobic.
În acest context, memoria, așa cum ne-a învățat și Monica Lovinescu, este o formă de terapie și, în egală măsură, o formă de profilaxie. Trecutul a fost și este încă falsificat sub ochii noștri. Tot așa cum ne opunem tendințelor negaționiste și revizioniste, și pe bună dreptate o facem în legătură cu Holocaustul, este obligația noastră să ne opunem tendințelor negaționiste și revizioniste în legătură cu ce a fost comunismul.
Comunismul a făcut milioane și milioane de victime, comunismul a reprezentat răul în istorie. Răul este o categorie teologică, este o categorie morală, dar în secolul XX răul devine o categorie politică. În secolul XX e poate pentru prima oară când răul este instituționalizat politic și devine o ideologie care inspiră experimente de inginerie socială în masă. Nu orice fel de rău, ci unul care falsifică binele în numele fericirii universale. Această experiență istorică a fost superb rezumată de Leszek Kołakowski în formula diavolul în istorie. Precizez că această expresie nu este pur și simplu o metaforă, ea este definiția sintetică a realității care a marcat fundamental viața atâtor popoare. Simplu spus, este vorba de tragediile rezultate din ambiții nemăsurate și nesăbuite de a forța cursul istoriei în numele unor idealuri abstracte menite să rezulte în comunități politice perfecte, totalmente non-contradictorii.
Am scris mult pe parcursul anilor despre problema stafiilor și a fantomelor, a spectrelor. Într-adevăr, fantomele vin în miez de noapte și ne bântuie în continuare. Sunt spectre care privesc spre viitor și cele care vin din trecut. Spectrul care privește spre viitor este evident cel întruchipat în primele rânduri ale Manifestului Partidului Comunist. O stafie bântuie Europa, această fantomă este comunismul. Așa începe una dintre cele mai faimoase cărți din istoria gândirii politice și pe care Leszek Kołakowski o numea drept cel mai important pamflet politic scris vreodată. Un pamflet care continuă să inspire energii, pasiuni, fanatisme. Un alt spectru este cel al fascismului, dar el vine dinspre trecut. Manifestul a formulat însă miezul unei ideologii al cărei scop principal a fost transformarea societății, economiei, culturii și, nu în ultimul rând, a naturii umane.
