Îmi este imposibil să găsesc „merite” într-o întreprindere care a avut ca scop principal să mutileze sufletul uman, să oblige individul la o uniformizare fără precedent, la o anihilare a facultăților critice, deci la o heteronomie totală. Imaginea lui Orwell despre totalitarism surprinde impecabil care este natura sistemului, aparenta sa ineluctabilitate: „Imaginați-vă un om peste a cărui gură se află un bocanc. Pentru totdeauna”. Acest „pentru totdeauna” este lucrul cel mai terifiant în tragedia pe care a impus-o totalitarismul. Hannah Arendt a spus, și avea dreptate, că lagărul de concentrare este spațiul totalitar desăvârșit. Tot ea numea universul concentraționar drept „infernul devenit lume”. Nu era o metaforă, cum nu a fost o metaforă la Aleksander Wat și la Leszek Kołakowski desemnarea Diavolului ca prezență palpabilă în istoria veacului trecut. Totalitarismul nu este pur și simplu o negare a moralității. El falsifică, vorba lui Vladimir Soloviov, noțiunea Binelui. Alain Besançon a scris luminos despre acest subiect. L-am discutat în corespondența mea cu H.-R. Patapievici și cu Toma Pavel apărută în ultimii ani pe Contributors.ro.
Am citit recent un important articol de Radu Vancu pe aceeași platformă. Este vorba de disponibilitatea unora de a trata incontinentele producții memorialistice ale lui Dumitru Popescu drept acte estetice. Ba chiar să le crediteze ca valori literare reale, uitând rolul sinistru jucat de personaj în distrugerea culturii române în anii dictaturii comuniste. Pentru că distrugere se cheamă controlul draconic al partidului asupra literelor, asupra artei în general. Îmi este total indiferent dacă Leonte Răutu savura literatura lui Proust, daca Jdanov cânta impresionant la pian ori dacă Goebbels era un exeget al lui Goethe (fusese studentul lui Gundolf). Ceea ce contează este rolul acestor ideologi în susținerea a ceea ce un profesor de filosofie nazist, citat de Hannah Arendt în Originile totalitarismului, numea Weltanschauungsstat.
Autoritarismul este un regim politic tradițional în sensul că nu-și propune scopuri de transformare radicală a societății și condiției umane. Teroarea polițienească este instrumentată pentru intimidarea și prigonirea opoziției reale, nu a celei imaginare. Totalitarismul este ceva nou în istoria ideilor și a instituțiilor politice: își întinde tentaculele dominatoare asupra a tot ceea ce definește umanul, de la corpul politic și social, la cel biologic. Este ceea ce-au examinat în scrierile lor gânditori precum Cornelius Castoriadis, Claude Lefort, Ágnes Heller și Ferenc Fehér. Este concluzia lui Leszek Kołakowski din finalul marii sale trilogii despre aventura intelectuală a marxismului. Regimul încheiat în decembrie 1989 (mă rog, aș putea glosa puțin asupra moștenirilor acestui regim cu care continuăm a ne confrunta) a fost unul mnemofobic, axiofobic și intelofobic. Memoria, valorile și spiritul însuși s-au aflat sub atac.
Cât privește putinismul, cred că Vestul este pe cale de trezire. Este o nouă încarnare a ceea ce Umberto Eco a numit fascismul primordial: militarism, machism, salvaționism, expansionism, cultul forței și al disciplinei, al comunității organice, al rădăcinilor pure și al pământului ancestral. Pe scurt, Blut und Boden redux. Dar nu doar fascism, ci și bolșevism, cu ale sale înclinații ultra-centraliste, sectare, intolerante și mesianice. În ceea ce mă privește, consider că, în fazele lor radicale, regimurile comuniste au fost sisteme genocidare, similare celui nazist. Nu kadarismul din anii ’70, ci rákosismului de la începutul anilor ’50. Ori perioada de maximă intensitate teroristă a dictaturii comuniste din România (Canalul, lagărele, reeducarea, deportările, munca forțată).
