Nu este niciodată târziu pentru ca discuțiile în jurul dictaturilor totalitare ale veacului al XX-lea să iasă din amatorism, să intre cu adevărat în zona expertizei. Este însă nevoie de racordarea faptelor (pe care, firește, trebuie să le cunoaștem, să le examinăm, să le explicăm, în primul rând prin accesul neîngrădit la arhive, deci nu pe baza unui impresionism steril) la lumea ideilor din care s-au inspirat militanții noilor credințe. Mai mult, este nevoie de o deconstrucție a substratului doctrinar și emoțional, a matricei paleo-simbolice (termenul a fost propus de Alvin W. Gouldner) a ideologiilor radicalismului universalist ori particularist.
Aceste tiranii ale certitudinii, cum le-a numit sociologul Daniel Chirot, au marcat schimbări esențiale în regimul subiectivității, au tradus instituțional și în planul acțiunii colective tentativa de a substitui sistemele axiologice tradiționale prin noi doctrine menite să inflameze, să galvanizeze, să genereze adeziuni fanatice, idolatrii seculare în numele cărora milioane de oameni au fost prigoniți, deportați, închiși, asasinați. Totalitarismul nu poate fi înțeles fără explorarea religiilor politice pe care s-a întemeiat (a se vedea în acest sens excelenta carte despre poezia unei religii politice datorată profesorului Eugen Negrici, un efort de a demonstra natura eclesiologică și soteriologică a ideologiei comuniste în versiunea sa românească). Atunci când unii îl numeau pe Adrian Păunescu un simplu „măscărici de curte”, mi-e teamă că subestimau rolul ritualic al spectacolului totalitar, faptul că sistemul nu putea funcționa în absența acestor procesiuni cultice care combinau misticismul instituționalizat cu fanatismul și cu partolatria exclusivistă.
Colecția „Zeitgeist” de la Humanitas, de pildă, a fost concepută tocmai în acest scop: de a oferi perspective istorice, analitice și hermeneutice deopotrivă asupra conceptelor moderne privind libertatea, cât și privitoare la asaltul împotriva spiritului autonom, la variile ipostaze ale anti-liberalismului. Am fost deci foarte bucuros la apariția în limba română a uneia dintre cărțile mari ale secolului trecut: Eric Voegelin, Religiile politice, Humanitas, 2010 (în admirabila traducere a lui Bogdan Ivașcu).
Îmi aduc aminte că am început să-l citesc pe Voegelin în anii ’80, la îndemnul profesorului Virgil Nemoianu (care îl considera drept unul din marii gânditori politici ai modernității). În 2009, am participat la un seminar pe tema religiilor politice organizat la Atlanta de filosofii politici Aurelian Crăiuțu și Daniel Mahoney. Cartea lui Voegelin a fost discutată atunci în adâncime, alături de contribuțiile unor Raymond Aron și, mai recent, ale lui Emilio Gentile. Am citit și răscitit în anii din urmă corespondența dintre Voegelin și Leo Strauss. Sunt convins că, alături de lucrările unor Raymond Aron, Élie Halévy, François Furet, Cornelius Castoriadis, Claude Lefort, Isaiah Berlin, Franz Borkenau, Leszek Kołakowski, Karl Popper, Karl Mannheim, Hannah Arendt, Karl Jaspers, Jacob L. Talmon, Karl Dietrich Bracher, Norman Cohn, Jeanne Hersch, Ernest Gellner, Pierre Manent, Paul Hollander, Jean-François Revel, Ghiță Ionescu, Luciano Pellicani, Alain Besançon, spre a mă limita doar la aceste nume, contribuțiile lui Voegelin trasează liniile de forță ale rezistenței în raport cu profetismul revoluționar comunist și fascist, cu orice formă de colectivism utopic, de inginerie socială cu pretenții universal-transformatoare.
Originală, profundă, menită să dăinuie, opera lui Eric Voegelin (1901–1985) stă mărturie pentru efortul de a afla resursele ultime ale diverselor forme de misticism politic. Alături de Aron, Voegelin a demistificat religiile politice moderne, calificându-le drept încercări de a imanentiza eshatonul, deci de a șterge distincția dintre ceea ce ține de regatul imanent și ceea ce definește imperiul transcendent. Oricine vrea să înțeleagă gramatica ezoterică a comunismului și pe cea a fascismului și substratul lor gnostic trebuie să citească lucrările lui Eric Voegelin.
