Stupoare, incredulitate, perplexitate, șoc: acestea au fost reacțiile mondiale atunci când s-a anunțat că Joachim von Ribbentrop, șeful diplomației naziste, a sosit la Moscova și a semnat, pe 23 august 1939, Pactul de neagresiune cu Uniunea Sovietică, până atunci considerată dușmanul de moarte al fascismului. A fost o zi nefastă pentru toți prietenii libertății. Coșmarul devenit realitate punea capăt iluziilor despre URSS ca „bastion” al rezistenței antifasciste. Stânga internațională primea o lovitură colosală, mișcarea comunistă internațională era complet debusolată, strategia Fronturilor Populare era abandonată instantaneu, Cominternul, condus de Gheorghi Dimitrov, vedeta procesului de la Leipzig, omul care îi înfruntase pe Goering și pe Goebbels, își recalibra politica pentru a acomoda noua alianță între briganzii totalitari.
Condiționați mental de propaganda stalinistă, liderii Internaționalei a III-a subscriau fără murmur la noua cotitură dictată de „farul omenirii progresiste”. Repertoriile cinematografice și teatrale sovietice erau schimbate peste noapte. La fel și cele din Germania hitleristă. Efectul imediat al acordului semnat de Viaceslav Molotov și de Ribbentrop, în prezența și cu binecuvântarea lui Stalin, a fost declanșarea, după numai o săptămână, a celui de-Al Doilea Război Mondial. Nu era vorba doar de „neagresiune” (formulare orwelliană), ci de o alianță strategică pe care fiecare dintre cei doi tirani a încercat să o exploateze la maximum în perioada următoare. Sub portretul lui Lenin, la Kremlin, liderul revoluției proletare se înfrățea cu emisarul liderului „revoluției rasiale”. Vojd la Führer nu scoate ochii. De altfel, ca o concesie făcută antisemitismului zoologic al naziștilor (cu care, e de presupus, simpatiza în secret), Stalin îl înlocuise pe comisarul poporului pentru afaceri externe, Maxim Litvinov (vechi bolșevic, evreu de origine), cu velicorusul Molotov (și el vechi bolșevic, născut Skriabin).
S-a configurat astfel, în inima Europei, ceea ce istoricul Timothy Snyder definește în cartea sa Bloodlands (Tărâmul morții) drept linia Molotov-Ribbentrop. Pe baza protocoalelor secrete, au fost anihilate state, au fost spoliate națiuni, au fost organizate deportări, strămutări, lichidări în masă. Cum nota scriitorul Vasili Grossman în marele său roman Viață și destin, dincolo de incongruențele ideologice, cele două imperii totalitare împărtășeau aceeași ostilitate maniacală la adresa spiritului liberal, a valorilor umanismului clasic, a parlamentarismului democratic. Ambele erau construcții utopice expansioniste. Tocmai de aceea putea Stalin să ridice paharul cu sincer entuziasm și să ofere un toast în cinstea Führerului. Erau amândoi, Stalin și Hitler, uniți de pasiunea revoluționară menită să distrugă „lumea veche”. În timp ce naziștii organizau în partea din Polonia ocupată de ei exterminarea intelectualității și a clerului, și inițiau politicile care aveau să ducă la anihilarea populației evreiești, Stalin și Beria puneau la cale masacrarea în pădurea Katyn a corpului ofițeresc și a nenumărați civili polonezi. Vina acestora? Niciuna, în afara originii lor etnice. Era vorba, evident, de ceea ce azi numim genocid.
Sovieticii au înghițit o mare parte a Poloniei, statele baltice, Basarabia și Bucovina de Nord. Au impus instituțiile bolșevice, au nimicit orice formă de opoziție locală, au practicat eliticidul și etnicidul. „Spionita” era o maladie contagioasă, vigilența revoluționară era exaltată drept virtutea supremă. Și nu erau cruțați nici măcar refugiații politici ajunși în URSS pentru a scăpa de teroarea nazistă...
