Linkuri accesibilitate

Hannah Arendt și problema Răului


Hannah Arendt (1906–1975) a fost una din figurile de vârf ale filosofiei politice și morale din secolul XX. Opera ei a influențat și influențează generații de intelectuali care vor să înțeleagă cum anume au fost posibile catastrofele totalitare, rolul partidelor-mișcare și al ideologiilor salvaționiste în construcția unor sisteme genocidare precum nazismul și stalinismul. Mai mult, ideile Hannei Arendt marchează discuțiile actuale legate de minciună, violență, revolte, revoluții, teroare, rezistență, autenticitate, responsabilitate, culpabilitate, rușine, pasiuni politice și natura polisului democratic.

Într-un remarcabil discurs rostit cu prilejul acordării premiului Hannah Arendt din partea orașului Bremen, publicat în traducere românească în numărul din martie 2008 al excepționalei reviste lunare Idei în dialog condusă atunci de H.-R. Patapievici, istoricul Tony Judt analiza actualitatea viziunii Hannei Arendt despre originile și ipostazele Răului în universul politic modern. Textul lui Judt, plin de idei incitante și referințe ce merită discutate pe larg, insista asupra importanței unui concept elaborat de Arendt în faimoasa ei carte Eichmann la Ierusalim (trad. rom de Mariana Neț, Humanitas, 2007)—banalitatea răului.

Totalitarismul a mizat tocmai pe ceea ce gânditoarea germano-americană de origine evreiască a diagnosticat drept absența reflecției, blocarea comportamentelor umane într-un conformism lipsit de imaginație morală. Conceptul de banalitate a răului, menit să explice felul cum Eichmann a devenit un eficient birocrat/organizator al asasinatului în masă, este direct legat de efectele dispariției criteriilor tradiționale de diferențiere între bine și rău. Ideologia a jucat în această privință un rol pe cât de puternic, pe atât de nefast. A fost un mijloc de auto-hipnotizare, de atrofiere până la dispariție a conștiinței morale. Fascismul, asemeni comunismului, a reprezentat, în cuvintele poetului polonez Aleksander Wat, extincția omului interior, cauterizarea dimensiunii empatice, de lăuntrică și indefectabilă solidaritate în raport cu semenii noștri.

Născută în 1906 la Hanovra, dar crescută în Königsberg, Hannah Arendt a rămas loială de-a lungul întregii vieți viziunii morale a filosofului care a asigurat gloria eternă a celui din urmă oraș: Immanuel Kant. Studentă a lui Martin Heidegger și a lui Karl Jaspers (teme la care voi mai reveni), a reflectat în tinerețe la chestiuni legate de conceptul de iubire la Sf. Augustin. Ascensiunea nazismului a forțat-o să emigreze. A ajuns în Statele Unite, unde a publicat în 1951 capodopera de teorie politică intitulată Originile totalitarismului. Pentru Arendt, devenise urgentă necesitatea de a înțelege cauzele și implicațiile înspăimântătoare ale totalitarismului, pe care l-a definit nu în termeni empirico-descriptivi limitați, ci ca tip-ideal Weberian. Într-o carte apărută în 2006, cu semnificativul titlu De ce contează Hannah Arendt, Elisabeth Young-Bruehl (autoarea biografiei din 1982, Hannah Arendt: For Love of the World), nota faptul că modelul totalitar propus de aceasta era direct legat de experiențele nazistă și stalinistă, deci nu susținea imposibilitatea modificărilor interioare ale unor asemenea sisteme. La una din re-editările acestei lucrări fundamentale, Arendt a scris chiar un epilog în care a examinat fenomenul „de-totalitarizării”. Arendt nu a exclus sub nicio formă dimensiunea istoricității din modelul totalitar, dar a accentuat tocmai ambiția dictaturilor ideocratice de a crea în rândul supușilor sentimentul eternității și invincibilității acestor structuri. Revoluția maghiară din 1956 a fost pentru Hannah Arendt expresia faptului că există suficiente forțe imanente care păstrează vie ideea libertății și se pot opune eroic sistemului.

Inspirat de Kant, conceptul arendtian din acea lucrare care explica ororile exterministe întruchipate de rușinea supremă a veacului trecut, lagărele de concentrare pe care le-a numit „fabricile morții”, a fost cel de Rău radical. Un Rău în care ura ideologizată nu mai cunoaște limite, inamicul (definit în termeni de clasă sau rasă) își pierde atributele umane, este înjosit, redus la condiția de „vermină”. Ofițerii și gardienii SS, cadrele NKVD, securiștii, au fost practicanții acestui Rau radical, l-au materializat cu demonică îndârjire. Răul radical este înfăptuit cu premeditare, nu se produce accidental ori spontan. Mai târziu, în Eichmann la Ierusalim, regândind aceste chestiuni, Arendt revenea asupra subiectului: ascultând cu atenție spusele lui Eichmann, studiind comportamentul acestuia, analizând enorma documentație a procesului, gânditoarea ajungea la neliniștitoarea concluzie privind banalitatea Răului. Conceptul de „thoughtlessness” (dispariția a ceea ce se cheamă „common sense”, deci a abilității de a gândi) explică disponibilitatea entuziastă a acestor „rotițe din mecanism” de a servi scopuri evident barbare. Himmler, Heydrich, Eichmann, Iagoda, Ejov, Beria, Drăghici, Nikolski erau imuni la orice considerații morale.

XS
SM
MD
LG