Linkuri accesibilitate

Și ranga și Baranga...


Fără să conteste semnificația momentului iulie 1971, ca punct de răscruce, ca detonator al noii glaciațiuni, istoricul Cristian Vasile ne-a arătat că impactul „Tezelor” a fost amânat de mai mulți factori și nu s-a vădit imediat la nivelul actelor normative. De altfel, în discursurile ulterioare ale lui N. Ceaușescu și în documentele de partid, referirile nu sunt atât la „Teze”, cât la documentele Plenarei CC al PCR din noiembrie 1971 sau la lucrările Conferinței naționale din iunie 1972. „Tezele din iulie 1971” au rămas mai ales în memoria colectivă traumatizată a intelectualității române. Dramaturgul Aurel Baranga, romancierul și scenaristul Titus Popovici, jandarmul cultural Eugen Barbu (altminteri un prozator talentat) și alți câțiva au salutat aceste teze și au făcut gesturi nefaste pentru a intra în grațiile puterii și mai ales ale lui Ceaușescu. A fost o modalitate de a parveni, de a beneficia de diverse avantaje și privilegii.

Cum spuneam și cu altă ocazie, Gheorghe Pintilie (Pantiușa Bodnarenko) a fost brațul înarmat al partidului, iar A. Baranga s-a numărat printre comediografii oficiali. Îmi amintesc că în 1971 a circulat și o vorbă de duh despre cei doi. Cu prilejul aniversării a 50 de ani de la înființarea PCR, imediat după 8 mai 1971, N. Ceaușescu l-a decorat pe Gheorghe Pintilie cu Ordinul Tudor Vladimirescu, clasa a II-a, iar pe Aurel Baranga cu „Meritul cultural”, clasa a II-a. Pantiușa - omul care l-a ucis pe Ştefan Foriș cu lovituri de rangă în cap - era astfel răsplătit de partid, la puțin timp după ce N. Ceaușescu condamnase practicile din timpurile Securității dejiste. Aurel Baranga era și el decorat, iar un mucalit prezent la ceremonie observa că partidul a decis să decoreze „și ranga și Baranga”.

Cu riscul de a-i supăra pe cei care au gustat comediile lui Aurel Baranga, cred că el face parte din categoria acelor intelectuali și artiști care și-au trădat misiunea prin complicitatea cu o putere tiranică. Captivantul capitol din carte (Viaţa artistică și teatrală de la montarea lui Ionesco la suspendarea „Revizorului”) este și el ilustrativ în acest sens. Îmi aduc aminte că înainte de a părăsi România am răsfoit (pseudo)memoriile lui Baranga; părea că se dezice de conținutul unor piese, de trecutul realist socialist. Erau acolo și unele pasaje de o rară maliție la adresa debarcatului veteran comunist Alexandru Bârlădeanu (soția lui Baranga, actrița Marcela Rusu, fusese căsătorită cu fostul țar al economiei românești). Fostul trâmbițaș al stalinismului literar poza în promotor al artei autentice. Ba chiar contesta—în răspăr cu tezele ceaușismului—rolul didactic al teatrului. Dar—într-un mod foarte... bizantin—adăuga apoi că jurnalul său este o lucrare de ficțiune! Aurel Baranga nu este un Procopius din Cezarea român, ci mai degrabă—așa cum l-a descris Nicolae Manolescu—scriitorul care întruchipează poate cel mai desăvârșit spiritul dramaturgiei realist-socialiste.

Mi se pare fascinantă și povestea înființării Muzeului național de istorie (care se regăsește în primul capitol al cărții). N. Ceaușescu i-a stabilit sediul în clădirea fostei Poște centrale de pe Calea Victoriei și i-a schimbat denumirea. Din a doua jumătate a anilor 1970, muzeul a fost pus din ce în ce mai mult în slujba cultului personalității celor doi Ceaușescu. Dar cum după martie 1977 cutremurul a afectat și clădirea, la cel mai înalt nivel s-a luat în calcul și construirea unui alt sediu pentru muzeul național de istorie. Așa se face că în anii 1980 a început în zona Cotroceni-Splaiul Independenței edificarea noii clădiri, mai exact în perimetrul delimitat de Dâmbovița-Str. Știrbei Vodă și Calea Plevnei. În paralel, zona Uranus și alte cartiere erau sortite pieirii.

Din 1981 nu mai eram în țară și nu am fost nevoit să asist la această operă terifiantă de demolare și reconstruire a Bucureștiului. Urmăream însă de la distanță tot ce se întâmplă în România și, în general, în întreg Blocul Sovietic. La 23 august 1989, construcția nu era terminată, dar Ceaușescu a ținut să asiste la parada de ziua națională de la o tribună improvizată în sediul viitorului Muzeu. Casa Poporului—redenumită a Republicii—se înălța în apropiere și reprezenta templul unei religii politice ubuești; sediul Muzeului ar fi fost o anexă a acestui templu.

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis
XS
SM
MD
LG