Linkuri accesibilitate

Un congres al rușinii și disperării


M-am mai referit în trecut la excepționalul dialog pe teme morale și politice - Ce-ar mai fi de spus - dintre Dan Petrescu și Liviu Cangeopol. Să spun, fie și în treacăt, că este regretabil faptul că în toți acești ani scurși de la revoluția din decembrie 1989, articolele lui Liviu Cangeopol scrise în presa de exil nu au fost strânse și publicate într-un volum în țară.

În toamna anului 1989, într-un apel transmis la Europa Liberă, Dan Petrescu îndrăznea să conteste penibila pseudo-unanimitate de la București, cerând delegaților la Congresul al XIV-lea să nu-l realeagă pe Ceaușescu în funcția de secretar general al PCR. Era un gest de un mare curaj, consonant cu cele ale lui Paul Goma, Vasile Paraschiv, Dorin Tudoran, Radu Filipescu, Doina Cornea și Gabriel Andreescu, figuri importante ale disidenței române.

Termenul de disidență a stârnit numeroase discuții, în special în rândul exilului anticomunist. Din punctul meu de vedere, avem de-a face cu expresia rezistenței interne antitotalitare în faza de declin sistemic. În primul stadiu al regimului a existat opoziție radicală, însă aceasta a fost anihilată prin teroare polițienească și ideologică. Disidența se naște tocmai în momentul în care regimurile leniniste se străduiesc să-și lărgească suportul de masă prin cooptare și corupție generalizată. Este o formă de opoziție, iar reacția acestor regimuri este grăitoare: disidenții sunt imediat criminalizați și acuzați de toate păcatele lumii. În unele cazuri se recurge la expulzarea din țară, retragerea cetățeniei și câte alte forme de umilire și hărțuire. Să amintesc aici felul în care a fost tratat Paul Goma, mai întâi în țară (arestat, maltratat), apoi în Franța (ponegrit, supus unor imunde campanii de dezinformare, devenit țintă a unor tentative de omor).

Revin la Congresul al XIV-lea, ultimul din istoria PCR. Cu acest prilej, Ceaușescu recurge la cele mai aberante clișee propagandistice pentru a se opune valului reformator care dusese de-acum la prăbușirea monolitului comunist în Polonia, marile manifestații din Cehoslovacia, lovitura de stat din Bulgaria. Îmi amintesc și acum de acea seară de noiembrie, când am fost invitat să particip la o emisiune pe canalul public al televiziunii americane (PBS). Era vorba de faimoasa McNeil-Lehrer NewsHour. La Praga începuse revoluția de catifea. La București se deschisese Congresul rușinii și al disperării.

Mii de delegați și invitați, cu fețe împietrite, aplaudau mecanic și scandau lozinci delirante despre realegerea „celui mai iubit fiu”. Era greu să prezici că în câteva săptămâni funestul spectacol se va încheia cu demonstrații, gloanțe, victime, martiri și un pseudo-proces menit să scoată pe veci din scenă pe cei care, probabil, erau deținătorii a prea multe secrete.

Am încercat să susțin atunci ideea că și în România se va întâmpla ceva. Nu aveam alte date decât cele transmise de agențiile de presă (avusese loc mișcarea de la Brașov din 1987, prolog a ceea ce avea să urmeze). Aveam însă un număr de intuiții, să le spun politologice, legate de faptul că în martie 1989 se produsese microseismul din interiorul nomenclaturii, odată cu publicarea „Scrisorii celor șase”. Câțiva foști demnitari importanți se delimitaseră tranșant de cultul lui Ceaușescu, precum și de măsurile catastrofice ale „liderului providențial”. Devotamentul pentru unitatea partidului lăsase loc dorinței de a salva ce se mai putea salva din sistem.

„Scrisoarea” era de fapt ceea ce ar fi trebuit să fie un act de acuzare din interiorul conducerii partidului împotriva „voluntarismului” lui Ceaușescu. Nu s-au găsit forțe care să rostească acest rechizitoriu, iar Ceaușescu a fost „reales” secretar general. Mamelucii din Comitetul Executiv au continuat să proclame aceleași halucinante clișee. Ca și în Germania nazistă, aparatele de propagandă și represiune au continuat să funcționeze până în ultima clipă.

În timp ce în alte state din Est se produceau schimbări revoluționare, în România părea că nimic nu se mișcă. The New York Times, sub semnătura lui Alan Riding, publica la data de 24 noiembrie 1989 o pesimistă corespondență de la București în care se nota faptul că, spre deosebire de celelalte state din zonă, în România nu existau mai mult de 24 de disidenți. Eroarea era că ziaristul se baza pe imaginea oficială, neînțelegând că dictatura lui Ceaușescu și a clicii de profitori din jurul său (inclusiv „delfinul” Nicu) crease un climat exploziv.

Retorica asfixiantă a congresului nu avea niciun destinatar real. Scriind cartea mea de istorie a comunismului românesc de la origini până la prăbușire (Stalinism pentru eternitate: O istorie politică a comunismului românesc, apărută la University of California Press în 2003), am avut prilejul să port discuții cu foști membri de vârf ai aparatului politic comunist. Toți mi-au declarat că nu aveau nicio speranță, că se simțeau umiliți și terorizați, dar că nu se așteptau la un final revoluționar. Socialismul lui Ceaușescu le apărea drept inexpugnabil. Se înșelau atât ei, cât și mulți dintre experții vestici. Dreptatea istorică era de partea disidenților.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG