În 1980, an din atâtea puncte de vedere crucial pentru destinul Europei de Răsărit, se năștea Solidaritatea, iar Czesław Miłosz (1911–2004) primea Nobelul pentru literatură. Printre inspiratorii sindicatului liber se aflau intelectuali care se formaseră citând eseul Gândirea captivă, publicat de Miłosz în Franța în 1952, în plin Război Rece. Poemele lui Miłosz, inclusiv cele din anii ocupației naziste, ca și eseurile sale, mai ales cele scrise după decizia de a rămâne în Occident în 1951, au influențat generații de gânditori și activiști antitotalitari.
În aceste rânduri mă voi referi mai ales la Gândirea captivă, carte fundamentală pentru priceperea mecanismelor de aservire a gândirii în logocrațiile totalitare. În același timp, țin să amintesc scrierile lui Paul Goma, ca și volumul de dialoguri dintre Dan Petrescu și Liviu Cangeopol (Ce-ar mai fi de spus), documente semnificative ale disidenței intelectuale din România. Mai apoi, despre Miłosz și Murti-Bingism ca formă de autoamăgire a intelectualilor în societățile totalitare a scris Nicolae Manolescu în volumul Inutile silogisme de morală practică.
De ce contează Orwell se intitulează o carte a eseistului anglo-american Christopher Hitchens, publicată în 2002. În consonanță cu acest titlu, aș spune că, dincolo de imensa valoare a poetului, Miłosz contează, alături de un Orwell, dar și de un Arthur Koestler ori de un Albert Camus, pentru că a oferit fundamente morale rezistenței antitotalitare. În timp ce un Jean-Paul Sartre publica, în plin stalinism, la începutul anilor ’50, eseul de tristă amintire Les communistes et la paix, apologie aberantă a politicii externe sovietice, Camus și Miłosz au îndrăznit să denunțe impostura etică a bolșevismului.
În eseul său, scris după sfâșietoarea despărțire de Polonia, Miłosz a oferit o taxonomie, ori mai precis spus o caracterologie a supunerii față de teleologia escatologică a marxismului. Intelectualii analizați de el îi fuseseră prieteni (cu Jerzy Andrzejewski petrecuse anii războiului împreună, participând la rezistența antifascistă și publicând în presa clandestină). Ulterior, va scrie despre unii dintre aceștia în fascinantele amintiri publicate sub titlul ABC-ul lui Miłosz.
Nu puțini au fost criticii lui Miłosz în raport cu Gândirea captivă: Gustaw Herling-Grudziński, unul dintre stâlpii revistei de exil Kultura, i-a reproșat că în chip aproape pervers ar fi justificat complicitatea cu sistemul. Alții au vorbit despre fatalismul perspectivei miłosziene. În realitate, poetul propunea, prin termenul de Ketman, o explicație pentru disponibilitatea intelectualilor (ori a multora dintre ei) de a se „angaja” de partea mișcărilor utopic-radicale a căror victorie apărea drept iminentă, ori chiar inevitabilă.
Ceea ce era denunțat în eseul lui Miłosz era îngenuncherea duplicitară în fața unei Istorii fetișizate și divinizate. Hegelianismul marxizant, inclusiv în versiunea sa degenerat stalinistă, era supus unei analize neiertătoare. Nu era o poziție comodă în acei ani, iar stânga vestică nu a salutat volumul lui Miłosz. A fost acuzat, ca și Koestler, de „trădare”, apostazie, anticomunism visceral (pentru Sartre, „anticomunistul era un câine”). Printre puținele publicații care au discutat serios ideile sale au fost Encounter și Partisan Review (Nicola Chiaromonte a recenzat elogios Gândirea captivă).
Ulterior, după stabilirea în Statele Unite (unde a predat literaturi slave la University of California din Berkeley), Miłosz a fost tot mai acceptat în cercurile culturale dominante. A știut întotdeauna să-și păstreze demnitatea și a scris fără menajamente împotriva duplicității, fariseismului și lașității morale. Tocmai de aceea a fost amuzant să vezi cum un cunoscut poet american, Robert Pinsky, îl elogia, scriind în The New York Times că Gândirea captivă nu ar fi atât o operă anticomunistă, cât mai degrabă o „relatare privind capcanele, compromisurile, auto-înșelările și ipocriziile sinucigașe ale intelectualilor într-un stat polițienesc”. În ce mă privește, am citit cartea lui Miłosz tocmai ca o analiză a mirajului ideologic din tiraniile bazate pe supremația „Noii Credințe”, cum a numit el doctrina marxistă.
Evident, Miłosz disprețuia și detesta orice despotism, însă cel comunist nu a fost unul tradițional. Fără mitul istoriosofic-salvaționist care i-a fost substanță vitală, acest tip de tiranie nu ar fi fost cu putință. Evident, după moartea lui Stalin s-a produs destrămarea „vrăjii” ideologice. Însă duplicitatea explorată de Miłosz a continuat să facă ravagii. Gândirea captivă rămâne o carte importantă pentru că în ea se discută, cum scria chiar Miłosz în februarie 1981, cauzele profunde ale aspirației spre certitudini absolute, fie ele și cele mai iluzorii.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.
