Pentru Mario Vargas Llosa, născut pe 28 martie, acum 82 de ani, liberalismul lui Isaiah Berlin (1909-1997) a fost și rămâne o sursă de inspirație politică și morală. În această privință, el se întâlnește cu gânditori precum John Gray, Michael Ignatieff, Yael Tamir, Avishai Margalit, Leah Greenfeld și Josh Cherniss.
Reiau aici câteva din ideile eseului despre Isaiah Berlin, unul dintre cei mai influenți gânditori liberali ai timpurilor noastre. Aș mai adăuga că reproșul admirativ care străbate finalul acestui eseu a fost formulat înaintea publicării cărții lui Isaiah Berlin, The Crooked Timber of Humanity, în care ilustrul gânditor britanic se ocupa exact de zona „întunecată” a spiritului modern, de variile încarnări ale romantismului politic și de revolta împotriva raționalismului, scientismului și pozitivismului. În acea carte, Berlin apare mult mai puțin optimist, mai puțin devotat serenității iluministe decât în volumele sale anterioare. Cât privește chestiunea a ceea ce se cheamă progres, nu voi uita rândurile Nadejdei Mandelștam care spunea că Osip Mandelștam avea doar cinci ani când a auzit acest cuvânt- „progres” - și a izbucnit în plâns. Cei care luam în serios lecțiile veacului al XX-lea știm de ce.
Intr-un luminos eseu din 1996, Vargas Llosa îl privește pe Isaiah Berlin drept „un filosof reformist, un apărător al suveranității individuale convins deopotrivă de necesitatea schimbării și a progresului social ca și de inevitabilele concesii pe care acesta din urmă le impune celei dintâi. El vede în libertate o întreprindere alternativă pentru indivizi și națiuni, deși este conștient de obligațiile pe care condițiile economice, culturale și politice le impun acestei opțiuni pentru libertate și este un apărător al pluralismului, deci al toleranței și al coexistenței diferitelor idei și forme de viață, precum și un adversar hotărât al oricărui despotism, fie el intelectual ori social”.
Scrie în continuare Vargas Llosa despre ruptura sa personală cu dogmele redemptiv-revoluționare:
„Acum câțiva ani, mi-am pierdut gustul pentru utopiile politice, acele apocalipsuri care făgăduiesc să aducă raiul pe pământ: știu acum că ele conduc de-obicei spre injustiții la fel de serioase precum acelea pe care doresc să le îndrepte. De atunci, am ajuns la concluzia că buna-socotință (common sense) este cea mai valabilă dintre virtuțile politice. Citindu-l pe Isaiah Berlin, am ajuns să văd un lucru pe care până atunci îl intuisem doar confuz. Anume faptul că progresul real, deci cel care a erodat și demolat practicile și instituțiile barbare care fuseseră sursa unor infinite suferințe pentru oameni și care a întemeiat relații și stiluri de viață mai civilizate, a fost întotdeauna realizat printr-o aplicare parțială, heterodoxă și deformată a teoriilor sociale. […] Dintre autorii pe care i-am citit în ultimii ani, Isaiah Berlin este cel care m-a impresionat cel mai puternic. Opiniile sale filosofice, istorice și politice îmi par iluminante și instructive. Cu toate acestea, am sentimentul că deși puțini oameni în vremurile noastre au văzut într-un chip la fel de pătrunzător ce este viața - viața individului în societate, viața societăților în timpurile lor, impactul ideilor asupra experienței cotidiene - există o întreagă altă dimensiune a omului care nu apare în această viziune, ori apare doar în chip pasager: dimensiunea pe care Georges Bataille a descris-o mai bine decât oricine altcineva. Este lumea non-rațiunii care uneori orbește și ucide rațiunea; lumea inconștientului care, în chipuri întotdeauna neverificabile și dificil de detectat, impregnează, orientează și uneori subjugă conștiința; lumea acelor instincte obscure care, în moduri neașteptate, țâșnește brusc spre a intra în competiție cu ideile și adeseori le înlocuiește ca o formă de acțiune și poate chiar distruge ceea ce aceste idei au edificat. Nimic nu poate fi mai îndepărtat de lumea pură, senină, armonioasă, lucidă și sănătoasă pe care o propune Isaiah Berlin despre ființa umană decât această concepție sumbră, confuză, suferindă și înverșunată a lui Bataille. Și totuși, bănuiesc că viața este probabil ceva care îmbrățișează și combină acești doi inamici într-un singur adevăr, în deplina lor incongruență”.
