Pentru Marea Britanie și pentru întreaga lume, 1956 a fost un an memorabil. Revoluția maghiară și Criza Suezului au alimentat din plin politica Războiului Rece. Teatrul britanic a cunoscut și el două momente importante în 1956, considerate chiar „istorice”: piesa lui John Osborne, Privește înapoi cu mânie (Look Back in Anger), a debutat la Royal Court Theatre, iar Baletul teatrului Bolșoi și-a avut primul sezon londonez.
Comparativ cu alte părți ale Europei continentale și Statele Unite, Marea Britanie a întâmpinat destul de târziu dansul teatral sovietic. Au existat câteva staruri sovietice care au performat în străinătate în anii de dinaintea celei de-a doua conflagrații mondiale, dar nimeni nu se aventurase în insulă. Când fosta balerină a Bolșoi, Viktorina Kriger (1893–1978), a venit la Londra în 1935, a făcut-o în calitate de conducătoare a unui grup de dansatori populari sovietici care participau la un festival internațional amator.
Încă din 1944, autoritățile sovietice fuseseră invitate să trimită Bolșoi, sau orice altă companie, de îndată ce se vor fi sfârșit ostilitățile. Maynard Keynes însuși îl convinsese pe Secretarul pentru Afaceri Externe că proiectul național al operei și baletului de la Covent Garden avea nevoie de confirmarea unei trupe rusești de renume. Această idee nu a fost urmărită și nici măcar invitarea Galinei Ulanova să danseze la Covent Garden, în 1952, nu s-a concretizat.
Niciunul din aceste proiecte nu-i interesa pe sovietici la vremea respectivă, deși potențialul politic și diplomatic al Ulanovei era deja o certitudine. Galina performase la Viena în 1945, după ocuparea capitalei austriece de către trupele sovietice, și în Italia, în 1951, acolo unde prezența ei a fost considerată nepotrivită în contextul participării masive a Partidului Comunist în alegerile locale, fapt ce a rezultat în anularea câtorva spectacole.
Chiar și așa, publicul britanic postbelic nu era ignorant cu privire la evoluțiile dansului teatral sovietic. Literatura celor care vizitaseră Uniunea Sovietică includea numeroase articole care au apărut în vechea revistă Dancing Times. În plus, existaseră delegații britanice în URSS încă din anii ’30, iar autoarea Joan Lawson scrisese mai multe articole despre baletul rusesc plecând de la experiența ei sovietică. În anii ’40 și ’50, au fost produse mai multe filme, în fapt compilații ce conțineau secvențe ale unor staruri precum Vakhtang Chabukiani (1910–1992), Galina Ulanova (n. 8 ianuarie 1910 –d. 21 martie 1998), Natalia Dudinskaya (1912–2003), Olga Lepeshinskaya (1916–2008) și Georgi Faramanyants (1921–1995). Lumea îi știa, dar dorea să-i vadă în carne și oase.
Primii dansatori sovietici au ajuns pe scenele britanice abia în 1953, deci după moartea lui Stalin. Au existat primele concerte, solo-uri de balet, pas de deux și dansuri naționale, iar apoi, în anii care au urmat, au ajuns în Marea Britanie ansamblurile de dans și muzică populară, inclusiv cel al armatei sovietice, și, în 1956, baletul Bolșoi.
Tot în 1956 a început și British Council, instituția emblematică pentru relațiile culturale internaționale, să se intereseze de astfel de evenimente. În realitate, primele care au promovat dansul și teatrul sovietic în Marea Britanie au fost câteva societăți private. Alcătuite din membri ai partidului comunist și alți „tovarăși de drum”, acestea au făcut tot posibilul pentru a stabili contacte culturale între cele două state.
Să spunem doar că frica de Uniunea Sovietică și comuniști nu a atins niciodată în Marea Britanie nivelul de paranoia din Statele Unite, exprimat cel mai bine prin expunerea simpatizanților comuniști din viața publică și artistică de către Comitetul pentru Activități Ne-Americane. Dansatorul american de step Paul Draper (1909–1996) a fost printre primii artiști de pe lista neagră care au găsit azil temporar în Marea Britanie. Este probabil și motivul pentru care aceste organizații britanice ale „tovarășilor de drum” au putut opera eficient, atrăgând non-comuniști în proiectele lor. Într-adevăr, existau motive irezistibile în impasul relațiilor Est-Vest pentru a sprijini activități care ar aduce împreună Occidentul și Uniunea Sovietică prin relații culturale.
De partea cealaltă a Cortinei, după moartea lui Stalin în martie 1953, politica externă sovietică a devenit mai puțin izolaționistă și a pus accent pe utilizarea contactelor culturale pentru avansarea imaginii URSS în Occident. Această „ofensivă culturală” s-a folosit masiv de companiile de dans, Baletul Bolșoi simbolizând, mai ales la momentul 1956, cel mai înalt punct al bunăvoinței Kremlinului. Politica a fost interpretată ca aparținând noului realism politic, care respingea împărțirea stalinistă postbelică a lumii în „două câmpuri” în favoarea neutralizării amenințării occidentale printr-o influență culturală crescută. Ambele obiective puteau fi îndeplinite, cel puțin în viziunea sovieticilor, printr-o diplomație culturală care să includă delegații reciproce și schimburi artistice...
